POEME

 Ardealul din Intercity

Lentila de sare

Marturisire

Inca un ochi

 

PROZA

fragment din volumul Circul din fata casei

fragmente din volumul Intre Doua lumi – Povestirile unui  doctor de femei

Studentia

Seherezada

Biciclete, bazooci, cutite

 

Poeme de Adrian Sangeorzan                  

 

ARDEALUL DIN INTERCITY

Din intercity Ardealul se vede din fundul curţilor.

Bostani sub căpiţe de fîn

Grămezi de capete tăiate mestecîndu-şi sîmburii.

Tata pescuind în cravată pe malul Someşului

Mă salută cu fiecare vagon care trece.

Un cîrd de gîşte albe întorc deodată

Şi îi sperie peştii.

Nu mai trag ca înainte, îmi spune.

Geamul se abureşte de brumă

Scriu pe el într-o limba care se citeşte invers pe partea cealaltă.

Turnul înclinat al bisericii săseşti peste livada cu mere.

Împiegatul garii din Saschiz pictează verdele în trei limbi deodată.

 

Cîrciumi făcute să uiţi ce-ai vrut să spui

Bărbaţi gravi par să conspire

Prin fumul gros al ţigărilor.

Slot machines mute, cazinouri de bauxită

Cîştigătorii îşi scot monedele din scorburi

Tapiţate cu istoria ce nu se răzbună în aceeaşi viaţă.

 

Porumb şi cimitire pe dealuri.

Plouă.

Morţii alunecă unii în braţele altora.

SUS

 

 LENTILA DE SARE

Pe unde trec las urme uşor de recunoscut.

Detectivi maniaci, bolnavi de adevăr

Mă adulmecă după dâra de viaţă:

Talpa mea în nisip ascunsă

De limba valului complice,

Umbra pe zid

Inţeleasă cu piatra cea rece,

Lacrima în care văd lucrurile

Ca printr-o lentilă de sare.

 

Mereu le scap cu ceva.

Sufletul meu nu lasă urme.

Amprenta lui nici eu nu o ştiu,

Se şterge

De cum încep să gândesc.

SUS 

 

MĂRTURISIRE 

Sunt vinovat,

Am recunoscut înainte de a fi acuzat.

 

Era un aer de judecată de apoi

Cum nu mai simţisem niciodată.

Cele făcute şi gândite

Se uitau unele la altele în oglindă

Şi schimbau măştile între ele.

 

Unui gând bine ascuns

Incepuseră să-i trosnească oasele.

 

Atunci n-am mai putut răbda şi am strigat -

Sunt vinovat de toate, domnule judecător.

 

S-a făcut o linişte de moarte.

M-a privit peste nori indiferent

Şi m-a condamnat din vîrful buzelor

La încă un viitor.

SUS

 

ÎNCĂ UN OCHI

Sunt lucruri pe care le văd numai cu tine

Ca pasări zburând într-o aripă

Sau limbile ceasului ascunse sub pat

La ora 11 şi 11 când timpul trage de pe noi cearşaful.

Iţi amintesti, iarna trecută smochinul din curte

Ne arunca în fereastră cu fructe neculese

Ningea iar tu treceai uşor pe vârfuri

Prin orgoliul meu fără să laşi urme

 

Doar când sunt singur văd

Pânza paianjenului furios

Ţesută între nori seara

Când peşti zburători îşi încearcă norocul

Doar când sunt singur simt sforile

Mişcându-mi mâinile şi gândurile

Într-un balet neputincios

 

Fără tine partea dinspre nord a sufletului

Imi scapă pe sub uşă

Cu timpul care trage ca un curent rece

 

Nu vezi că împreună

Avem un ochi

Dincolo de vedere

 SUS

 

PROZA DE ADRIAN SANGEORZAN

 

fragment din volumul Circul din fata casei

A doua zi m-am întors la Bistrița și știam că nu mai e mult până va veni circul. Aveam o stare de mare neliniște care numai de-acolo mi se putea trage.

N-am dat niciodată doi bani pe presimțiri sau pe vise. Am avut de-atâtea ori vise groaznice, apocaliptice chiar, încât aș fi putut să prevestesc chiar eu sfârșitul lumii sau câteva dezastre mai mici. Mă îngrozeau dar nu credeam în puterea lor și de cum mă trezeam mă scuturam de ele și le uitam fericit. Nu-mi povesteam niciodată visele, nu credeam în ele, nici în presimțiri. Astea sunt treburi de femei. De altfel eram convins că dacă vrei ca toate astea să nu se adeverească e bine să nu vorbești nimănui despre ele. Mor în tine sau acolo de unde au venit.

Când ai o presimțire puternică e ca și cum ai sta tot timpul cu un gând băgat într-o priză de joasă tensiune. Seamănă cu un curent care trece continuu prin tine, domol dar sâcâitor de nu știi dacă-ți face bine sau rău. Așa mă simțeam în zilele acelea de așteptare.

În plus mi-a venit din senin nevoia de-a mă duce la frizer, ceea ce nu mi s-a-ntâmplat niciodată. Voiam să arăt bine și i-am spus omului cu foarfeca să mă tundă cu grijă. Cel mai bine te vezi la frizer pentru că n-ai unde să te uiți și pentru că veșnic aștepți să iasă la iveală un alt om de sub frizura proaspătă. L-am rugat să mă radă puțin și la bufnit râsul. Mi-a tras de două ori cu briciul peste puful de sub perciuni și senzația țepilor moi și rari rămași în urmă mi-a bucurat mult timp buricele degetelor.

În noaptea aceea am dormit buștean, fără vise, și când m-am trezit dimineața am văzut cupola circului gata înălțată. Oameni grăbiți întindeau corzile dintre stâlpi într-o liniște de necrezut ca niște profesioniști care știau exact ce-au de făcut și care nu puteau să piardă nici o clipă.

Circul încă funcționa bine, era poate singurul lucru care mai funcționa cum trebuie în lumea noastră.

În fața geamului aceeași menajerie care-și orânduia cuștile mobile umplute cu vieți furate. În locul lui Rajah era o girafă care-și bălăngănea nervos capul dintr-o parte în alta, ca o antenă bătută de vînt. Nu vedeam niciunde trompa și urechile clăpăuge ale lui Rajah. E greu să nu ții un elefant la vedere.

M-am îmbrăcat încet, tacticos, și când mi-am legat șireturile am văzut că-mi tremurau mâinile Mi-am pus cămașa albă pe care-o purtam doar la serbările de sfârșit de an ale școlii sau când aveam vreo sărbătoare. Mi-am și lustruit pantofii de parcă m-aș fi dus la biserică. Hotărâsem să nu mă grăbesc, să nu dau buzna la circ ca un disperat care nu mai văzuse oameni și animale.

Pe maidan era mare agitație, te mișcai greu printre acei  oameni cu treabă care era clar că voiau să-și înceapă reprezentațiile cât mai repede. Nu vedeam vagonul pe roți al Norei însă totul era așezat aiurea, altfel decât anul trecut. M-am dus la menajerie și primul om de la circ pe care l-am întâlnit l-am întrebat unde-i elefantul. Toți ridicau din umeri ca și cum numai de elefant nu le ardea lor.

Cei de la circ, când nu sunt în costumele lor de reprezentație, pudrați, mascați, cu zâmbete late pe figuri, sunt greu de recunoscut, de parcă ar fi alți oameni. Mai ales clovnii. Anul trecut mă împrietenisem cu unul pe care-l admiram fără rezeve, unul mai în vârstă care zicea că vrea să se pensioneze. N-ai zice că până și clovnii ies la pensie. Avea genul de umor care-mi plăcea mie, adică te făcea la început să râzi în tine, să aduni înăuntru hazul până nu mai avea loc și apoi să dai sănătos pe dinafară. Nora zicea că-i un om foarte singur, adică fără familie, copii, și că înainte de război fusese profesor de pantomimă la Paris. O artă mai ciudată în care oamenii se prefac că fac lucruri, mișcându-se atât de convingător încât te conving că le fac cu adevărat. Dacă mă gândesc bine unul ca el trebuia să fi ajuns de mult erou al muncii în lumea noastră, însă el era un biet clovn la care unii ca noi din provincie de-abia catadicseau să zâmbească.

L-am văzut stând pe treptele vagonului lui c-o sticlă de bere în mână. Îmbătrânise mult și un clovn aproape de pensie care privește blazat în gol în timp ce bea o bere caldă nu-ți oferă un tablou prea vesel. M-am apropiat de el dar nu m-a recunoscut. Sigur că-și făcea prieteni peste tot pe unde umbla, de unde era să mă mai țină tocmai pe mine minte, cel pe care nu-l mai recunoșteau nici mătușile apropiate. Mă obișnuisem cu asta de când crescusem atâta.

-Sunt prietenul Norei, fata săritorilor la trapez. Nu știți unde e vagonul lor? Atunci m-a recunoscut și a dat pe gât cu gâlgâituri încete și înfundate toată sticla de bere. M-a privit inexpresiv și mi-a spus simplu, după ce s-a șters cu dosul palmei:

-Nu mai sunt cu noi, băiete!

Ne-am privit unul pe altul îndelungat, el neștiind dacă trebuie să mai spună ceva, eu nefiind sigur dacă e bine să mai pun întrebări. A întins o mână lungă înăuntrul vagonului și a scos-o cu o altă sticlă de bere pe care a deschis-o izbind capacul cu dosul palmei de marginea scării. Nici că am văzut vreodată o sticlă de bere deschisă altfel. Și-a dat capul pe spate și a sorbit-o până la fund, încet, cu ochii închiși și când i-a deschis nu i-a plăcut că mai eram acolo.

-Sunt cu circul mare din Moscova. Eu tăceam, îl priveam și era clar că ochii mei bulbucați îl puneau în încurcătură.

-Și Nora?

-Fata a rămas în țară. A tăcut ca și cum toate astea nu mă priveau și pe mine, erau secrete de-ale lor din lumea circului ambulant. Ce pricepeam eu un băiat simplu dintr-un oraș uitat din Transilvania care aștepta tot anul să vină circul ca să se mai distreze și el? Aveam însă o figură încât i se făcuse probabil milă de mine.

-Uite ce-i băiete, văd că suferi dar fata săraca a cam terminat-o cu circul. Nici nu mai vrea să audă de el.

Mă blocasem și tăceam strâmb ca o statuie prospăt turnată care nu se putea răci. La început am crezut că Nora murise însă clovnul zisese „fata săraca” ori numai despre vii spui „săracii...”.

-Bine, am să-ți spun unde e. Mi-amintesc figura de anul trecut cu elefantul. Mi-a plăcut la nebunie figura cu elefantul. Ha, ha, ar trebui făcute mai des chestii de-astea, doar e circ acum peste tot, ce să mai vorbim. Doar noi, clovnii, ne mai luăm în serios meseria. De-abia aștept să mă pensionez, naiba să-i ia. Păi fata asta are ghinion în primul rând pentru că are așa niște părinți. Niște descreierați care voiau neapărat să ajungă la circul mare din Moscova. Nu Paris, Roma sau Londra... Lucrurile s-au schimbat, băiete. Încercau tot felul de nebunii la trapez, doar-doar o să-i bage cineva în seamă.

Mi-a întins și mie sticla de bere dar mie nu-mi plăcea berea. I-am cerut o țigară pe care a aprins-o el și după ce-a tras două fumuri mi-a întins-o.

-Zicea că dacă întrebi de ea să-ți spun c-ar vrea să te vadă. A mai spus că aveți lucruri de terminat împreună. E la Timișul de Sus, prima stație după Brașov. Uite aici adresa ei.

Am fumat cum nu mai fumasem, trăgând adânc în piept, locul unde mi se amestecau toate de-a valma. Capul îmi era gol, nu exista.

-Și elefantul?

-El voia oricum să scape. După ce-a plecat fata a dispărut într-o noapte rupând lanțul care-l lega de picior. A ieșit undeva în câmp și s-a așezat la o barieră în mijlocul căii ferate. Degeaba a fluierat și-a fluierat locomotiva marfarului, că el nu s-a mișcat din loc. Ce să mai vorbim, un tren în mare viteză, l-a spulberat pur și simplu cât era de mare. N-au mai găsit din el nici fildeșii. Împiegatul îi caută și astăzi. Oricum se săturase, era bătrân și plângea toată ziua. Mai vrei o țigară?

L-am lăsat pe bătrânul clovn și m-am dus în fundul grădinii unde am vărsat îndelung. Eram nemâncat așa că din mine ieșea doar otrava și balastul așteptării acelui an întreg. Simțeam că mă voi întoarce pe dos ca o haină pe care-o dezbraci. Nu știam ce să fac. Eram pentru prima dată complet neputincios, iar neputința îți dă niște amețeli și niște grețuri speciale cu care e greu să te lupți.

Ionică își uitase coasa lângă un prun așa că am luat-o și am început să culc la pământ iarba înaltă cu o furie care-mi făcea bine. Am cosit scrâșnind din dinți toată grădina și mirosul ierbii tăiate mă întărâta și mai tare. Pe măsură ce puneam jos ca un profesionist aceea iarbă în care ar fi trebuit să mă tăvălesc cu Nora am început să pricep că nu totdeauna poți să te pui de-a curmezișul lucrurilor care ți se împotrivesc și trebuie să le iei așa cum vin. Nici iarba aceea nu se putea feri de coasă. N-a fost vorba de nici o revelație, doar o simplă constatare ca atunci când nu mă trezeam dimineața la timp, și întârziam la școală. Știam că voi fi pedepsit, că nu mai pot schimba nimic dar tot mă grăbeam gâfâind crezând că astfel mai pot întoarce lucrurile.

N-aveam decât să mă duc s-o văd. Aveam ceva bani, existau trenuri și gări câte vrei, nu mai eram un mucos și disperarea e bună și ea la ceva, te împinge înainte ca un cot ascuțit înfipt în coaste. Eram furios, pentru că atunci când am intrat în casă sora-mea m-a întrebat dacă m-am bătut cu cineva. Am urcat în pod și am scos de după grinda unde ascunsesem sabia, niște bani pe care reușisem să-i economisesc. Voiam să-mi cumpăr o pereche de schiuri vechi de la un vecin. Am coborât în casă și mi-am pus câteva lucruri în rucsacul de școală, mi-am făcut la repezeală un sandviș cu untură apoi am profitat că ai mei nu erau acasă ca să pot s-o șterge fără circ, explicații și amenințări. I-am spus totuși sorei mele care mă privea speriată întrebându-se poate dacă nu mi s-a întors nebunia:

-Spune-le că am plecat la Timiș pentru câteva zile. Nora, fata circarilor, e acolo. E logodnica mea să știi...Nu fug de-acasă, așa să le spui.

Am trecut pe la Gil care mi-a împrumutat niște bani fără întrebări și condiții. I-am pus pe toți într-un buzunar ascuns al pantalonilor.

La gară am ajuns și prea târziu și prea devreme. Trenul meu abia plecase și celălalt era mult prea târziu. Aveau acolo o hartă mare a țării și am găsit ușor pe ea Brașovul și Timișul de Sus. Ce noroc că nu aveam o țară prea mare. Am ieșit la șosea la capătul orașului, acolo unde fac navetiștii cu mâna mașinilor. Am început să fac și eu semn mașinilor, doar că în mână fluturam o hârtie de 25 de lei. Cine ar fi luat altfel un puști ca mine?

 A oprit un camion care mergea  la Târgu Mureș. La volan era un om într-un maieu care nu mai era de mult alb și care a ținut tot timpul în gură o țigară aprinsă fără filtru pe care-o schimba cu alta atunci când jarul îi ajungea la buze. I-am spus că mă duc la Timis să văd o rudă. Ce rudă? Nu i-am spus și omul cu maieu a simțit că ceva nu era în regulă cu povestea mea. S-a mirat totuși că m-am apucat de de fumat așa de repede, băiat educat. Doar copiii de țigani trag așa tare din țigară și mi-a spus că doctorii mai nou zic că toți bărbații în țara asta vor muri din cauza fumatului. Păream amândoi doi sinucigași cărora nu le păsa de nimic.

Eu tocmai începusem să mă simt bine în propria piele. Era prima mea ieșire în lume și aveam o stare de excitare care depășea totul. E bine să călătorești. Peisajul se schimbă tot timpul și cu el și gândurile tale. Cu cât te îndepărtezi de locul unde te culci, te scoli, mănânci, înveți și-ți târâi zilnic mărunta ta viață, cu atât te simți mai liber, mai desprins, iar nepăsarea lumii în care pătrunzi ca un simplu necunoscut mi s-a părut o binecuvântare. Puteam să fiu orice voiam eu să fiu, nu mă oprea nimeni.

 SUS

 

 fragmente din volumul Intre Doua lumi – Povestirile unui doctor de femei

 

STUDENŢIA

        Medicina continua să fie o profesie dorită. Halatele albe rămăseseră singurele uniforme care îşi mai păstrau nepătate vechile insemne. La terminarea studiilor, înainte de înmânarea diplomelor, se depunea încă jurământul lui Hipocrat, rămas în esenţă acelaşi din vremea vechilor greci. Bolile, rămase şi ele aceleaşi, erau singurele lucruri care nu se schimbaseră, continuând să ne ţină legaţi de o lume adevărată, reală, care nu putea fi complet anulată de sistemul artificial în care trăiam.

        Intratul la Medicină a fost primul meu mare pariu cîştigat cu viaţa. Aveam 18 ani şi tocmai mi se făcuse frică de viitor, care pe atunci avea pentru mine o reprezentare inversă. Îl simţeam nu în faţă, unde îi e locul, ci în spate de unde venea ca un bolid gata să mă strivească.

       În anii 70 se intra foarte greu la medicina. Erau cam 10 candidati pe un loc şi gândul că eu trebuia să fiu mai bun ca alţii 10 îmi dădea fiori de groază. Mai era şi ameninţarea cu armata în care mă vor lua cu siguranţă dacă nu intram. Acolo urma să zac într-o uniformă uzată un an şi jumătate, timp suficient să uit totul şi să ajung la coada celor 10. Bătrînii încă mai spuneau că armata te formează, te face bărbat, te disciplinează, te întăreşte, înveţi să bei vârtos, să fumezi şi să chiuleşti cu cap. Toate astea cer pricepere, dedicaţie, nu vin din senin, ca şi deprinderea de-aţi servi patria toamna la culesul recoltei. Acolo învăţai să iubeşti libertatea, adică ceva ce se numea aşa în afara cazărmilor comuniste. În final te alegeai cu nişte tatuaje făcute prost la beţie şi cu câteva poze de grup din care mai tîrziu nu te va mai recunoaşte nimeni.

Perspectiva asta a stârnit în mine o îndârjire pe care şi astăzi mi-e greu să mi-o explic. Era ceva mai mult decât o simplă motivaţie sau decât frica de eşec. Trăiam într-o lume în care fiecare tren pe care-l scăpai putea fi ultimul. Tinerii de azi au opţiuni ameţitoare. Aş putea scria cîndva un eseu bizar despre paradoxalele avantaje ale unei lumi cu puţine alternative.

           Cu toată silinţa mea, care mă împingea înainte cu biciul în mînă, nu ştiu dacă aş fi ajuns vreodată doctor dacă nu ar fi fost Gubeş, profesorul de biologie.  Un dascăl de modă veche aparţinînd unei lumi dispărute, care a continuat cu încăpăţînare să lumineze minţile unei întregi generaţii de elevi într-un orăşel din Transilvania, peste care timpul se scurgea mai încet, fie din cauza ceasului din turla catedralei germane, neuns de sute de ani, fie a fostului zid de apărare acum întrerupt şi inegal ca şi istoria din jurul lui.

Gubeş şi mama mea, fără a fi înţeleşi între ei, m-au convins să abandonez nişte vise de ocazie.  La început ideea de a mă face profesor de sport, unde trebuia să învăţ doar anatomie, apoi aceea de a ajunge veterinar, pentru care se adăuga chimia, materii pe care mă simţeam în stare să le înghit. Mama mi-a vorbit apoi  despre viaţa mea viitoare care se va petrece într-un trening mereu transpirat, pe care soţia mea îl va spăla în silă, sau despre cum voi asista la naşteri vacile vreunei cooperative agricole. Gubeş a avut ultimul cuvînt atunci cînd m-a convins că pot să fac faţă şi fizicii, care se agăuga admiterii la medicina umană. La începutul ultimului an m-a acceptat în echipa lui de pregătire pentru examnenul de medicină, iar eu nu puteam să-i înşel aşteptările. Îl admiram cu toţii fără să ne fie frică de el. La orele lui nu mişca nimeni. Pe lângă fiziologie şi anatomie arunca spre noi cuvinte care continuau apoi să se rostogolească în mintea noastră încă plină cu tobogane de joacă. Când ne-a predat funcţiile creerului ne-a spus să nu notăm nimic pentru că mare lucru nu se ştie despre formarea gândurilor şi a sentimentelor şi subiectul ăsta încă nu s-a dat la nici o admitere. Ne-a propus să tragem un chiul şi să mergem peste drum unde rula la cinematogrful oraşului filmul Love Story, să ne convingem singuri dacă iubirea e doar rezultatul atingerii a două epiderme sau ceva mai mult. Cine chiulea din proprie iniţiativă sau nu învăţa avea de ales între a se rade pe cap, sau a săpa o groapă mare în parcul dendrologic al şcolii unde plantam copăcei şi plante pe care le numeam în latină. Am avut din cauza asta un păr foarte des în timpul liceului şi ştiam pe de rost toate plăcuţele din parc.

Organiza excursii în munţii Rodnei unde căutam floarea de colţ Leontopodium Alpinum şi alte plante pe care trebuia să le ştim denumirea în latină, limbă pe care o uram deşi de la ea ni se trăgeau  majoritatea cuvintelor care ne ieşeau pe gură. El ne-a învaţat cum să învăţăm, cum să ne educăm memoria şi voinţa, animale săbatice greu de dresat, cum să ne contabilizăm timpul imediat, singurul capital care ne aparţine. Gubeş era, fără să-şi dea seama, foarte american, deşi pronunţa caraghios de fonetic cuvinte ca Massachuchets. Prezentul e tot ce ne aparţine, spunea el, ziua de azi, săptămîna şi poate luna asta, pe care trebuia să le parcelăm, să le împărţim în pătrăţele şi cuburi ce se vor lăsa umplute doar cu esenţa lucrurilor. Îi era greu să conceapă că puteam pierde timp visînd în gol sau şi mai rău, cu vreo fată care ne putea deturna concentraţia, voinţa, memoria şi puterile. Nu fusese niciodată căsătorit, trăia izolat, locuia cu mama lui, iar ideea că iubirea n-ar fi decît rezultatul atingerii a două epiderme s-ar fi putut să-i aparţină. Ne-a pregătit pentru fiecare pas al acelui mare examen, iar eu, care voiam cu disperare să ajung doctor, îl ascultam orbeşte.

Doar pentru examenul oral cred că bunicul meu a avut o soluţie mai bună. Deloc americană. Trebuia să expun două subiecte, contra  cronometru, în faţa unei comisii formată din trei profesori universitari, perspectivă înfricoşătoare pentru un puşti de 18 ani, pe care i-am mărturisit-o bunicului. Înainte de examen mi-a dat un ceas de mână şi mi-a spus:

- Ceasul e ca să nu întîrzi. Dar frică, băiate, să-ţi fie numai de judecata de apoi. Profesorii ăia n-au cum să te judece pe tine. Nu ei te-au făcut. Sunt şi ei nişte bieţi oameni ca şi noi.

M-a văzut neconvins şi a adăugat puţin mai pornit.

- Fă şi tu ce făceam eu când trebuia să ieşim din tranşee la atac. Întâi mă rugam şi-mi făceam cruce cu limba, apoi ieşeam cu arma în mână  înjurându-i cumplit pe toţi. Cu cât îi ocăram mai tare cu atît prindeam mai mult curaj. Înainte de-a intra la profesorii ăia fă şi tu la fel. În gând însă băiete, nu uita în gând.

Nici unul din cei ce m-au examinat n-a bănuit ce era la gura mea pe dinăuntru. Am luat examenul cu o medie mare, făcînd-o pe mama să leşine iar pe tata să mă lase să fumez cu el ca între bărbaţi la un pahar de bere.

       În toamnă am plecat în Clujul mult visat şi mama mi-a făcut o valiză ca şi cum aş fi plecat în armată. Mi-a pus şi un aparat de ras vechi de-al lui tata deşi încă nu-mi creştea barba. Aveam un început de mustaţă, subţire, atât cât să fiu luat puţin în serios. Scăpasem de armată dar ajunsesem pe un alt front. Clujul nu l-am văzut în primul an decât din  tranşeele medicinei. Era in 1972, perioada de glorie şi bunăstare maximă a comunismului, dacă o noţiune ca asta ar putea fi vreodată acceptată. Oamenii scăpaseră de unele din spaimele anilor 50 şi încă nu începuseră să privească viitorul cu frică şi neputinţă, ca pe o fatalitate. Poate             qao nostalgie morbidă, care ţine doar de vîrsta noastră de atunci. Oamenii odată convinşi de eternitatea sistemului, aveau chef din nou să trăiască normal. Cel puţin era destulă mâncare, lumină, căldură şi o felie subţire de libertate ni se strecurase în ciorba cea de toate zilele. Ai mei îşi numărau în fiecare seară banii rămaşi până la chenzină, însă erau tineri şi păreau fericiţi. Mama purta pantofi cu tocuri înalte şi fuste strîmte şi  îi plăceau filmele cu Elvis Presley. Tata se ducea după şcoală la pescuit, fără sa-şi scoată cravata, şi prindea peşti. Citeam cu toţii cărţi multe şi bune.  Lucram voioşi o grădină de zarzavaturi, care nu era a noastră, iar roşiile de atunci aveau gustul adevărat al copilăriei. Vara se duceau la Borsec unde tata îşi trata un ulcer cu ,,cele mai bune ape minerale din lume” iar eu rămîneam acasă unde făceam cu gaşca din cartier mici chefuri  şi expediţii prin pădurile din jur. Eram rupţi de restul lumii, dar erau o mulţime de fisuri în gard prin care priveam lacomi. Foarte departe de adevărata libertate,  nu eram totuşi alienaţi.

       În primele luni de facultate mi-a fost dor de casă şi de ai mei şi nu le-am ascuns asta. Am fost repartizat în căminul 6, camera 403, la complexul studenţesc din Observator. I se mai spunea şi Huston din cauza observatorului de pe dealul pe care trebuia să-l urcăm şi să-l coborîm de cîteva ori pe zi. Eram patru într-o cameră şi balicii, adică noi, ocupam ultimul etaj. Cu fiecare an coboram câte un etaj pînă ajungeam la parter unde se putea intra şi ieşi pe fereastră.

                    Berni, un sas din Sighişoara, avea patul vizavi de al meu şi aveam să rămânem împreună până la sfârşitul facultaţii Chiar şi după ce m-am căsătorit în ultimul  an, şi locuiam în căminul de familişti, treceam zilnic pe la căminul Babeş unde Berni şi alţi celibatari se mutaseră. Avea păr creţ şi o faţă plină de pistrui şi de dorinţa de a intra cât mai repede în mijlocul vieţii studenţeşti pe care o simţeam pulsând în jur.

                    Gyula era venit din Baraolt şi era singurul mai în vârstă şi cu armata de-abia termintă. Era cel mai ordonat din camera şi dacă-l strigai pe nume răspundea reflex ,,Ordonaţi”.  Vorbea monosilabic, era veşnic încruntat şi ne-a luat o săptămână să înţelegem că nu era nici încrezut nici traumatizat de lunga armată. Pur şi simplu nu ştia bine româneşte iar noi rîdeam prosteşte de dezacordurile lui pe care se străduia să le ascundă. Făcuse liceul în maghiară, limbă în care dăduse şi admiterea şi a învăţat româneşte de la noi ca şi arabii şi grecii care veneau în Cluj să studieze medicina.

                    Cel de-al treilea  era Badea, oltean din Craiova, un băiat tăcut tocmai ieşit dintr-o hepatită urâtă şi căruia îi curgea sânge din nas de câteva ori pe zi. Clujul era pentru el o lume mult mai nouă decît pentru noi, şi odată ne-a spus că se simte ca într-o altă ţară. Dormeam prost cu toţii şi-n fiecare dimineaţă ne trezea Berni cu o beşină lungă ca un semnal de trompetă. Gyula sărea să deschidă larg fereastra, înjurând în ungureşte, Badea îşi controla nasul iar eu mă gîndeam că au mai rămas exact 6 ani pînă vom ajunge doctori, căci despre asta era vorba până la urmă.

            Primul curs de anatomie era cel de oase, sau de ,,cionturi” cum le numea Gyula, cu Albu, cel mai temut profesor din primii doi ani. Se spunea că dacă treci de el îţi poţi comanda parafă. Anatomia, cu toceala ei sinistră, aparent fără rost, era materia de tortură şi de probă care făcea triajul celor nechemaţi sau care nu erau dispuşi să tragă în jug. Dacă rămâneai repetent se anula totul şi trebuia să dai admitere de la început. Câţiva au abandonat repede, doi s-au decompensat şi au ajuns la psihiatrie cu un debut de schizofrenie, iar unul s-a sinucis sărind de la etaj cu cartea de anatomie în mână.

                    Cărţi de anatomie nu se găseau. Ultima ediţie a lui Victor Papilinan era din 1944, alta nu se mai publicase, iar cele care mai rămăseseră erau anticuri de preţ ascunse nu se ştia unde. În anul nostru eram 240 de studenţi iar biblioteca universităţii avea 5 volume. Într-o seară a apărut la etajul balicilor şeful căminului, un student în ultimul an. Purta un halat de casă  din molton  descheiat, direct pe pielea goală şi arăta degajat ca un doctor care face vizita într-o secţie de bolnavi închipuiţi, într-un film suprarealist de Fellini. Intra din cameră în cameră cu acelaşi dicurs.

          - Domnilor colegi, bine aţi venit la medicină, cea mai frumoasă profesie. Unii dintre voi vor ajunge doctori, alţii nu. Deocamdată totul se învârte în jurul anatomiei şi dacă nu treceţi de ea, aţi căcat-o. Ştiu iubiţilor că n-aveţi cărţi şi de-asta suntem noi aici, cei mai mari. Ştiu că ultima ediţie e din vremea când Clujului i se spunea micul Heidelberg. Nu disperaţi, nu plângeţi. Avem pentru voi 20 de volume gata învăţate. Adunţi bani şi vă cumpăraţi câte unul pe cameră. Preţul creşte în fiecere an şi le veţi vinde şi voi. Nu le subliniaţi, nu le mâzgăliţi. Dumnezeu să vă ajute, domnilor colegi.

         Toţi profesorii, asistenţii, ni se adresau, cu „domnule coleg.” Tovarăşe coleg nu se folosea niciodată. Ar fi sunat ca o jignire şi exista un fel de mîndrie în asta, de parcă noi am fi fost scutiţi de-o anumită etichetare, lăsaţi să ne păstrăm vechile grade şi o parte din obiceiuri. Fostul mic Heidelberg avea în curând să se numească Cluj-Napoca, iar noi trebuia să mai aşteptăm până să strigăm pe stadionul de fotbal al Universităţii:

                    - Koloşvar- Nopoca, luptă şi vei cîştiga!

                  Ne-am comformat şi camera noastră cumpărat o carte. Am făcut o programare pe 24 de ore, în care fiecare putea citi 4 ore după care ceda cartea. Uneori îţi venea rândul la 2-3 dimineaţa. Eu profitam de Gyula şi când era rândul lui citeam împreună ca să înveţe româneşte. Badea a renunţat la tura de noapte căci pierdea prea mult sânge din nas.

                    O altă problemă era procuratul oaselor fără de care era greu de înţeles ceva din ceea rămâne din noi până la urmă. Facultatea avea un depozit limitat de oseminte umane. Unii luau un femur, alţii o tibie, o claviculă, sau alte bucăţi de eternitate, pe care le plimbam dintr-o cameră în alta ca pe nişte schelete ambulante. Berni a făcut rost de la medicina veterinară de un os de vacă pe care l-a introdus în circuit, stârnind multă confuzie. Cimitirul mare al oraşului era chiar lângă cămin şi unii foarte disperaţi au încercat şi acolo. Auziserăm că uneori se scot morţii după 7ani. Cel mai greu era cu craniile. Depozitul de oase avea puţine capete şi nu le împrumuta. Omul n-are decât un cap şi o coloană vertebrală şi unii nici măcar atât, domnilor colegi, spunea preparatorul nostru de oase. Ştiam că liceul meu avea nişte schelete aşa că am luat trenul spre Bistriţa şi Gubeş mi-a împrumutat un craniu adevărat. Datorită lui mi-am făcut mulţi prieteni în cămin. Umblam cu craniul la mine tot timpul, de frică să nu mi-l fure careva. Îl ştiam pe de rost cu toate nenorocitele lui de  oscioare pline de găurele prin care intrau şi ieşeau nervi, artere, vene şi gândurile noastre care-şi căutau în vremea aceea supapele de siguranţă. Propriul meu craniu era ca un butoi gata să explodeze.  Arătam ca un biet Hamlet care se întreba dacă merită a fi sau a nu fi chinuit în felul ăsta pentru a ajunge doctor. Perspectiva celor 6 ani ni se părea interminabilă, însă cei mai bătrâni ne băteau prieteneşte pe umăr prin sălile de lectură asigurându-ne că lucrurile se vor schimba din anul doi.

                    În prima lună de cămin am descoperit brusc că-mi iubesc părinţii şi le-am scris nişte scrisori atât de tandre încât s-au îngrijorat de sănătatea mea mentală şi într-o zi m-am trezit cu ei în holul căminului. Mi-au adus mâncare şi mama mi-a spus:

                    - Să nu cumva să renunţi! 

                    Acelaşi lucru mi l-a repetat şi după aproape 20 de ani când am rămas blocat în Canada şi vroiam să mă reîntorc în ţară. După ce mi-am încărcat cu ei bateriile sentimentale, m-am întors în camera 403 unde îmi venea rândul în faţa cărţii de anatomie, o carte plină cu sublinierile, adnotările şi frustrările multor generaţii. După un an, când noi de-abia terminasem cu anatomia, cartea s-a reeditat în sfârşit iar noi am rămas cu anticurile nevândute.

          Cînd a început sesiunea de iarnă, cam toţi eram candidaţi la schizofrenie. Gyula învăţase noua limbă şi exersa înjurături româneşti. Berni şi cu mine visam numai oase pe care nu le puteam pune în poziţie, adică cum ar sta ele pe un schelet adevărat. Badea nu se lăsa nici el, deşi era tot mai palid şi învăţa cu nişte tampoane în nas. Nimeni nu mai putea să doarmă şi când unul cădea la anatomie un fior de groază străbătea ultimul etaj.

                    Faţă în faţă cu căminul nostru, la numai cîţive matri, era căminul 5 de medicină veterinară şi zootehnie. Exista între noi o veche rivalitate, care în timpul sesiunilor lua forme paroxistice, groteşti. La miezul nopţii urma vacarmul de descărcare. Se deschideau larg ferestrele şi prin ele apăreau sute de capete încinse care aveau nevoie să se răcorească. Unul de la noi avea o talangă, cum poartă vacile la gât şi îi anunţa pe cei de vizavi că a venit cireada cu boi care trebuie mulşi. La rândul lor ei ne făceau măcelari, gropari, vampiri. Orice era permis. Cele mai expuse erau perechile de îndrăgostiţi care se întîmpla să treacă printre cele două cămine. Totul ţinea până ne eliberam cu toţii, apoi mai puneam cîteva oase în poziţie, ne lingeam rănile şi încercam să dormim. Doar Nedelcu, unul din camera vecină, putea să doarmă oricând, în orice situaţie, în orice poziţie. Îl uram cu toţii pentru asta, dar odată l-am văzut sforăind, în timp ce „domnii colegi” de cameră jucau table cu cutia asezată în pat pe spatele lui. De câteva ori am reuşit să-l prostim trimiţându-l jos în oraş la clinici, iarna, pe la 1-2 noaptea. Îi întorceam limbile ceasului de la mînă, măsluiam restul ceasurilor din cameră, cîţiva se duceau la spălător, apoi îl trezeam şi-i spuneam că e 7 dimineaţa şi o să-ntîrzie.

                   

                    Atmosfera în căminul 6 devenise atât de încinsă încât simţeam că mă voi decompensa nervos. Avându-mi părinţii doar la două ore cu trenul, puteam să fug în sesiuni  acasă ca să învăţ, în timp ce alţii din cămin nu prea aveau altă scăpare. Când a venit vara cîţiva au au transformat cimitirul învecinat în sală de lectură. Nu există pe lumea asta un loc mai liniştit. Când eşti cu adevărat disperat, cum eram noi, nici apropierea de moarte nu te mai sperie. Era un cimitir mare, îngrijit, cu alei pietruite, băncuţe, morminte pline cu flori şi o zonă veche cu cavouri şi mausoleuri în care morţii pareau să locuiască destul de confortabil. Comunismul nu pătrunsese şi în lumea celor drepţi iar asta făcea locul şi mai atrăgător.

                    Moga, un tip înalt, puternic, cu o faţă nevinovată de copil care nici măcar nu ajunsese să se radă, descoperise un cavou imens în care ultimul înmormântat era din secolul XIX. Îşi făcuse în el un adevărat birou de studiu şi acolo mintea lui absorbea mai uşor tainele corpului uman. I s-au alăturat şi alţii.  În anul doi, în sesiunea din iarnă, ajunsesem să asistăm noi la decompensarea nervoasă a celor noi veniţi. Moga nimerise în cameră cu un băiat straniu din Sibiu care vorbea tot timpul, iar când citea o făcea cu voce tare dând intonaţii neşteptatae, teatrale, traseelor nervilor, arterelor, făcând rime bizare,  versuri ad hoc care, spunea el, îl ajutau să ţină minte mai bine ce învăţase. Îi plăcea să contrazică şi era dispus să parieze pe orice. „Pe cât?” întreba mereu şi aşa i-a şi rămas numele. „Pecât”. Ştia să  ghicească în palmă sau în cărţi ca o ţigancă şi avea o înclinaţie maladivă pentru ezoterism, moştenită de la o bunică pricepută să comunice cu spiritele celor morţi. Se lăuda că şi el poate să vorbească cu morţii şi face medicina doar ca să afle ce-i în carcasa asta numită corp, cuşca în care spiritul locuieşte pentru o vreme. Avea  concepţii budiste fără să-şi dea seama. Pe tema asta a intrat în conflict cu Moga căruia, din moment ce putea să înveţe într-un cavou, i se părea ridicol să crezi în spirite.

                    Într-o noapte de decembrie cînd tocmai intram în sesiune, Moga şi-a pierdut intenţionat cumpătul şi i-a spus că nu-i decît un căcăcios excentric care n-are curaj nici cât să meargă noaptea într-un  amărât de cimitir.

                    -Pe cât? întrebă Pecât.

                    -Pe-o sută de lei. Au bătut palma, apoi Moga a umblat din cameră în cameră ca să adune banii. Am donat toţi de la etajul nostru, ştiind că merită. Semenciuc, un craiovean din trupa de morbizi care învăţau vara în cimitir, s-a oferit să-l însoţească pe Pecât ca ghid şi martor ocular. Moga ne-a arătat apoi cum să ne mascăm în stafii. Scoteam cearşaful alb care îmbrăca salteaua patului şi îl trăgeam pe cap, după ce-i făcuserăm două găuri în dreptul ochilor.

                    Când s-a apropiat miezul nopţii am sărit gardul cimitirului cu Moga, Berni, Gyula şi am luat-o printre morminte. Începuse să ningă şi chiar aşa, în grup, un cimitir într-o noapte întunecoasă de decembrie rămâne un loc făcut să nu te simţi în largul tău. Moga ne-a dus la cavoul lui, aflat la capătul unei alei. Când i-a deschis uşa un scârţâit macabru ne-a îngheţat sângele în vine. Parcă moartea însăşi trezită din somn îşi mişcase încheieturile. A aprins nişte lumînări care erau deja acolo şi de la ele ne-am aprins  cu toţii ţigările. Înăuntru era o mică măsuţă şi două scaune pliante. Ne-am aşezat pe cele trei pietre mortuare sub care zăceau oase adevărate care apucaseră vremuri  mai bune. Când am terminat de fumat ne-am ascuns pe după mormintele din jur. Doar Moga  a rămas în cavou.

                    -Sper să vină ăştia cît mai repede, alfel o să adorm aici.

                    Berni şi cu mine am decis să stăm împreună asunşi după o cruce mare şi albă. La un moment dat a apărut Gyula care voia o ţigară şi când s-a întors la mormântul lui s-a speriat de propriul cearşaf întins pe-o cruce şi a început să înjure în ungureşte, însă blând, cu teamă. Am mai fumat vreo două ţigări şi tocmai cînd voiam să renunţăm am auzit vocile tremurînde ale celor doi.

                    Ne-am tras cearşafurile peste cap şi am aşteptat să vedem ce se întîmplă. Când au ajuns în dreptul cavoului am auzit acel scîrţâit macabru. Uşa s-a deschis încet lăsând afară o lumină stranie şi un fum gros prin care a apărut Moga cu cearşaful pe el. Cu razele lumânărilor din spate părea de două ori mai mare. S-a blocat până şi Semenciuc care era înţeles cu noi. Pecât a rămas cîteva secunde fără respiraţie, complet nemişcat, apoi s-a deblocat şi a ţâşnit ca un arc spre crucea noastră de unde am ieşit eu cu Berni.  Încă ţineam aprinsă în gură ţigara prin halatul ce-mi acoperea faţa. Nu am văzut pe nimeni să fugă atît de repede printr-un cimitir. Pecât a intrat în plină viteză într-un gard de sârmă împletită ca un iepure într-o plasă. Când am ajuns la cămin avea încă pe faţă imprimate romburile gardului şi amuţise complet. Era alb ca varul şi ne-a fost frică să nu înnebunească. Moga nu părea să-şi facă probleme. 

                    -Nu vă fie frică. Ăsta nu poate să înnebunească. E nebun de mult. 

                    -Vreau suta de lei, au fost primele lui cuvinte.

                    Pecât a primit banii iar noi ne-am hotărât să nu-i spunem adevărul. Asta după după ce i s-a dezlegat limba şi ne-am convins că nimic nu se stricase în capul lui.

                    -Sunt fericit că am intrat în legătură cu spiritele. Stafia era înaltă de 4 metri şi când a ieşit din cavou a trecut cu partea de sus prin zid. Nu mergea, plutea. Una mai mică fuma pentru că ştiu că unele stafii mai au apucături din prima lume. Am fugit pentru că veneau spre mine şi dacă trec prin tine te pot îmbolnăvi. Ştiu asta de la bunica mea.

                     A povestit toată noaptea grupurilor care veneu să-l întrebe cum a fost întâlnirea cu moartea. A doua zi am fost chemaţi toţi cei implicaţi la decan. Cineva turnase. Ne-a primit secretarul de partid care nu prea ştia cum să interpreteze politic escapada noastră. Ne-a certat destul de neconvingător şi ne-a prevenit că dacă mai încercăm să intrăm în contact cu alte spirite decît cele permise riscăm exmatricularea.

                    Pecât a continuat să creadă în spirite şi stafii iar după terminarea medicinei avea să ajungă un  psihiatru de succes. În sesiunea aceea a căzut  toate examenele, la fel şi în vară, însă le-a trecut miraculos în toamnă. Asta  se întâmpla în fiecare an şi era greu să ne  explicăm fenomenul, aproape supranatural şi el. Cum era posibil ca un om care cu greu trecea câte un examen cu notă minimă putea să apară toamna într-o cu totul altă formă intelectuală. Nimeni nu a ştiut timp de şase ani că avea un frate geamăm care studia cu brio medicina în Bucureşti într-un an mai mare. Pecât fusese cel de-al doilea născut,  cântărise jumătate cât fratele lui la naştere şi avusese un scor Apgar cât notele lui din vară. I-am întâlnit la mare pe plajă după mulţi ani şi am crezut că văd şi eu stafii. Erau absolut identici. Pecât mi-a mărturisit că el a făcut armata de două ori, în compensaţie pentru examnenele luate de frate-său în numele lui. Moga a ajuns patolog iar la întîlnirea de 20 de ani de la absolvirea facultăţii, am aflat că murise.

              

                    Cu zece zile înainte de examenul de oase mi-am luat craniul, notiţele, un atlas şi am plecat la Bistriţa ca să învăţ acasă. De a doua zi am intrat în sistemul de învăţat al lui Gubeş în care contau doar cele 24 de ore din faţa mea, 12 ore de învăţat, 8 de dormit şi 3-4 ore în care trebuia să fac ceva care să mă scoată din starea de tensiune în care inevitabil intrasem. Mama îmi făcea cafele şi mă lăsau să fumez în casă. Văzuseră că îmi luasem viitorul în mâini şi acum erau puţin îngrijoraţi că mă încleştasem prea tare pe el.  Mama deschidea din  când în când uşa camerei mele şi mă privea cu milă.

                    -Las-o mai moale, să nu păţeşti ceva.

                    N-am păţit nimic şi mi-am luat excelent toate examenele. Cu profesorul Albu am aplicat tactica bunicului, încât mi-a fost apoi jenă de ce am putut să-i spun în gând. În anul doi, când am terminat cu toată anatomia, ne-m pilit zdravăn şi noaptea târziu am urcat Calea Turzii pe jos. Am trecut pe lângă casa lui Albu. La intrare avea lăsate două sticle cu lapte. I le-am băut şi am urinat în ele. A doua zi ne-a părut rău şi ni s-a făcut frică. N-a turnat nimeni şi de-a lungul anilor care au urmat i-am băut de multe ori laptele. Erau anii glorioşi ai orânduirii când mai existau lapte şi lăptari, aveam femei de serviciu în cămin şi ni se spălau hainele gratuit. În anii care au urmat au dispărut toate, şi nimeni nu-i mai aducea lapte lui Albu oricât de temut era el.

                  Spoială era din Oradea iar tatăl lui făcuse medicina în Cluj în timpul războiului. Mai exact în Sibiu, unde facultatea se mutase după cedarea Ardealului în 1940. În timpul crizei noastre cu anatomia ne-a sprijinit moral, scoţându-ne la restaurante unde ne povestea despre vremurile de altădată. Victor Pappilian era pe atunci şeful şi părintele catedrei de anatomie, un om de o mare erudiţie şi cultură, pentru un timp directorul teatrului naţional din Cluj, autorul unei literaturi  preţuite în aceea vreme, interzisă mai târziu.  N-avea cum să bănuiască marile schimbări care vor transforma ţara, şi nici soarta cărţii sale care nu putea fi nici interzisă nici reeditată. Cartea a rămas şi astăzi fundamentală pentru studiul medicinii în Romania. În 1945 facultatea s-a mutat înapoi la Cluj şi tatăl lui Spoială avea încă examene restante din Sibiu. Nemţii şi ungurii se retrăseseră, iar în Cluj puteau fi văzute uniforme ruseşti, nu mai puţin înfricoşătoare. Comunismul bătea cu cizma la uşă, însă marea problemă a d-lui Spoială era examenul căzut cu Pappilian. Fără el nu putea trece în anul următor, orice orânduire ar fi urmat. Intr-o zi a acostat on soldat rus care bea melancolic bere ţinîndu-şi arma pe umăr la Bardezi, un bar studenţesc care se pronunţa într-un cuvânt, cu accent italian. I-a promis o sticlă de vodcă şi ceasul de la mână, două elemente aparent fundamentale pentru sovietici, ca apa şi timpul. I-a cerut să-l însoţească pentru o oră şi să fie dur cu el orice se va întâmla. Au urcat împreună la catedra de anatomie unde avea o audienţă cu Pappilian însuşi.

                    -Domnule profesor, a început el, ţara noastră trece, după cum bine ştiţi, prin momente de cumpănă. Am fost arestat de ruşi şi urmează să fiu trimis imediat în Siberia. Afară mă aşteaptă un soldat cu arma în mână.

                    Deschise uşa lăsând să se vadă picotind  într-un scaun bestia sovietică. Profesorul care era un mare patriot îi răspunse cu lacrimi în ochi stăpînindu-şi cu greu indignarea.

                    -Ce pot să fac pentru dumneata, domnule coleg? Dacă vrei, fugi pe fereastră. Am să iau asupra mea totul.

                    -Vreau doar să-mi iau examenul restant de anatomie. Dacă mă voi mai întoarce vreodată aş vrea să-mi pot continua studiile.

                    După ce îi studie dosarul Pappilian îl trecu pe loc, fără să-l examineze, dându-i, în ciuda situaţiei, doar 5, nota minimă de trecere.

                    - Dumnezeu să-ţi ajute, domnule coleg, ţie şi bietei noastre ţări.

                    Tatăl colegului meu a ajuns mai târziu un chirurg respectat.

 

                    Când eram în ultimul an de facultate, medicina începuse să fie invadată de studenţi străini din ţările arabe, africane, sud amaricane, greci, germani, suedezi. La un moment dat întreceau numărul studenţilor români. Auzisem că mulţi îşi treceau examenele cu câte un aparat video, şi nu cu note mici. Mă îndoiesc că au ajuns cu toţii doctori respectabili în ţările lor. După ce am ajuns în New York am întâlnit o familie de români care îşi trimiseră băiatul la Bucureşti să studieze medicina. Mama lui mi-a spus că a costat-o mult mai puţin ca cea mai ieftină şi mai modestă facultate din America. Câteva zeci de video-uri, unul pentru fiecare examen. Deşi născut în America, d-nul coleg nu practică nici astăzi. În anul nostru au fost doar patru studenţi străini şi toţi au mers corect, onorabil, pas la pas cu noi.

          Profesor la histologie l-am avut pe Victor V. Pappilian, băiatul celebrului anatomist şi umanist. La cursurile lui nu lipsea nimeni, deşi prezenţa nu era obligatorie. Ne sculam mai devreme ca să mai găsim locuri îm amfiteatru, şi asta a fost ceva fără precedent în cei şase ani. Când ne-a vorbit despre moartea celulei, se stătea în picioare, iar în amfiteatru erau şi studenţi de la filozofie sau filologie. Era o linişte mormântală, puteai auzi şi simţi agonia acelor celule care-şi încheiau în noi ciclul. Deşi eram foarte tineri, a ştiut cum să ne transmită printre ribozomi, mitocondri, enzime şi cenzură, acel sentiment al trecerii inevitabile, care te face să cauţi dincolo de materie şi materialism. Eram privilegiaţi să avem profesori de excepţie şi să ne aflăm înr-un spaţiu de tradiţie şi emulaţie culturală. Clujul universitar era şi oraşul lui Blaga,  poetul alungat, care avusese şanse reale la premiul Nobel pentru literatură, prin anii 60, subminat de însuşi preşedintele Uniunii Scriitorilor Români, care a refuzat să trimită informaţii în Suedia. Guvernul comunist nu avea nevoie de celebrităţi.

 

                    Plecam acasă la Bistriţa aproape în fiecare sesiune. Acolo mă simţeam la adăpost de lumea nebună din căminul 6, iar timpul era un animal mai uşor de înblânzit. Începusem să cred că am să ajung undeva, iar viitorul se mutase treptat în faţa mea, acolo unde trebuia să fie.

          Gina , prietena mea din liceu rămasă la Bistriţa, mi-a cedat spectaculos S-a întâmplat după o foarte lungă, gîfâitoare şi dureroasă rezistenţă, în care ne-am nenorocit buzele de atâta sărutat prin parcuri şi am rupt câteva rânduri de haine tot trăgându-le în sus şi-n jos. De fapt îmi cedase doar „parţial”, cel puţin aşa pretindea ea şi cum eu nu avusesem nici o experienţă completă cu fetele mari, sau cu altfel de fete, am rămas cu o oarecare frustrare  Când i-am spus că am trecut cu  notă maximă anatomia, am pus-o pe gânduri. Un om mistuit de dragoste nu poate învăţa din principiu, dar să-şi mai ia şi toate examenele! În vacanţa de iarnă aproape m-a refuzat când am invitat-o să facem revelionul împreună.  O înfricoşasem intrând într-o altă lume pe care ea  n-o mai putea cuprinde. În trimestrul doi mi-a scris scrisori mistuitoare cărora nu le răspundeam pe măsură. Într-o zi m-am trezit cu ea în holul căminului 6. Studentul de serviciu a urcat să mă caute, a deschis  uşa şi mi-a spus conspirativ:

       -Te  caută jos o tipă mişto. Are o valiză mare şi pare fugită de acasă.

                    Un tip cu multă intuiţie, pentru că Gina fugise într-un fel de acasă. Venise la Cluj să facă o şcoală de dactilografe despre care avea cele mai vagi informaţii. Deocamdată n-avea unde să doarmă şi crezuse că eu am o cameră a mea unde poate să stea pentru o vreme. I-am dus acea  valiză grea şi ameninţătoare în cameră şi sub privirile admirative ale celor de la etajul 6 am plecat cu Gina la braţ în oraş.Urechile mi se închiseră ca două diafragme aşteptându-mă la ceva porcos strigat de la ferestre, însă nimeni nu ne-a băgat în seamă. Era pentru prima oară când ieşeam cu o fată în Cluj. Inima îmi căzuse în chiloţi şi eram complet consumat de importanţa momentului. Am intrat într-un bar, am luat o cafea şi ne-am privit speriaţi, puţin pierduţi şi fără soluţii într-un oraş mare pe care încă nu-l stăpâneam. Era mult mai uşor în târgul nostru unde ne vedeam jumătate pe faţă jumătate pe acuns, în casa lor, pândind intrările şi ieşirile tatălui ei, un miliţian dur de care îmi era frică, veşnic răsucind un bulan  în mână. Odată s-a reîntors din patrulările lui  mai repede decît ne aşteptam şi a trebuit să mă îmbrac într-un timp record şi să sar pe fereastră. Acum totul era pe faţă şi asta ne încurca.

                    Deasupra barului era un hotel şi Gina m-a trimis să întreb dacă au camere. Recepţionerul ne-a cerut buletinele, cu poze de când aveam 14 ani şi l-a chemat pe şeful lui care s-a uitat şi el la pozele noastre, amândoi în uniforme de şcoală. Eu fără urmă de mustaţă sau hotărâre în privire, ea cu codiţe şi cu panglica reglementară pe cap. M-a privit lung peste ochelari sperând că voi pleca de-acolo cu coada-ntre picioare. Aveam pe cap chipiul vişiniu de student cu emblema medicinei, l-am scos şi l-am pus pe masă ca pe-o legitimaţie. Pe vremea aceea încă mai erau în vogă acele chipie de catifea nobilă care ne diferenţiau de restul lumii nestudioase. Interesul pentru ele a scăzut apoi ca pentru tot ce aducea a uniformă.

                    - Şi dacă fata asta rămâne gravidă! continuă şeful.Te-ai gândit la asta domnule doctor? Ori asta o fi şapcă de ginecolog? Părinţii ei ştiu unde e ea acum?

                  - Aveţi sau nu aveţi camere? am întrebat răspicat .

-         Nu avem.

Mi-am îndesat chipiul pe cap şi am vrut să plec cu o uşurare umilitoare.

                    -Nu fi trist băiete, mi s-a adresat recepţionerul, uite aici adresa unei bătrâne care închiriază camere peste drum.

                    Era o casă din centrul vechi unde o bătrână unguroaică, supravieţuitoarea unei alte lumi, închiria o cameră.” Ugeagul” lui Gina, cum aveam să-l numesc, era o încăpere minusculă, probabil fosta cameră a servitoarei, acum plină cu mobilă veche uzată şi cu poze îngălbenite de vreme. Pe pereţi atârnau imaginile unor oameni morţi de mult care măsuraseră istoria cu mustăţile lor stufoase întoarse în sus, în uniforme austro-ungare, femei cu priviri languroase, studiate, imortalizate totdeauna dintr-o parte, cu capul întors spre un viitor de care nu le păsa. Avea un pat îngust de o persoană, bombat de perne  îmbibate cu miros de naftalină şi de pisici pe care le bănuiam peste tot. În faţa patului o oglindă mare care înregistra tot ce se întîmpla în cameră. Era greu să-mi imaginez dorinţele noastre zbenguindu-se pe-acolo şi mirosul Ginei amestecându-se cu miresmele unei lumi apuse. Am lăsat-o pe Gina cu privirea căzută, în total contrast cu optimismul forţat de pe pereţi şi am urcat pe jos la Obsevator să-i aduc valiza. Am făcut un duş şi am realizat că nu mai am nici o haină curată. Berni mi-a dat un rând de haine de-ale lui, de la şosete şi chiloţi în sus şi am intrat apoi din cameră în cameră reuşind să adun opt ţigări diferite şi o sticlă de vin. Berni mi-a cerut o ţigară din provizia pe care o strânsesem şi nu i-am dat; noaptea era lungă, grea, magazinele închise. Nu mi-a iertat asta niciodată.

                    - Am să povestesc asta tuturor femeilor din viaţa ta. S-a ţinut de cuvînt. De cîte ori a cunoscut pe cineva nou în viaţa mea începea cam aşa:

                    -Crezi că-l cunoşti cu adevărat? Să-ţi spun ce mi-a făcut acum vreo 20-30 de ani după ce l-am îmbrăcat din cap până-n picioare...

                    Cu Berni am împărţit totul, mâncarea pe care ne-o trimiteau părinţii, ultimii bani, angoasele, aventurile şi într-o practică de vară la Sibiu fata unui general din Bucureşti  care făcuse o pasiune trecătoare  pentru diversitatea etnică a Ardealului.

                    În noaptea aceea toţi balicii ştiau că mă duc la o femeie şi când am ieşit din cămin cu valiza Ginei, un val de strigăte mi-a răpăit pe timpane în care mi se explica clar ce trebuia să-i fac Ginei. Am găsit-o plângând uşor, scâncit, fără convingere. Întorsese toate pozele cu bărbaţii mustăcioşi cu faţa la perete. Am băut nişte vin, am fumat câteva ţigări şi am privit patul în care ne era puţin frică să intrăm. Sub cuvertura lui se putea ascunde orice. Înainte de-a se dezbrăca Gina a acoperit oglinda cu un prosop. În noaptea aceea s-a întîmplat totul pînă la capăt, iar camera şi patul au devenit dintr-o dată mai mari şi mai primitoare.

                    A doua zi m-am trezit devreme şi am plecat la facultate, lăsând-o pe Gina dormind. Berni şi cei din cameră mă aşteptau curioşi bombardîndu-mă cu întrebări. În loc de răspuns voiam să par cât mai stors şi cred că mi-a reuşit. Ziua aceea o ţin bine minte pentru că a fost pentru prima dată când am stat peste noapte cu o fată iar după prânz începeam disecţia pe cadavre. Eram mai speriaţi ca de oasele de care tocmai scăpasem, acoperite acum de muşchi, vase, fasci şi organe prin care trebuia să cotrobăim câteva ore pe zi. La prânz n-am mâncat nici unul şi după sfatul unuia mai bătrân, ne-am pilit puţin. Am intrat la Bardezi şi am luat pe stomacul gol câteva lichioruri. Apoi ne-am mutat la Croco şi am băut cafele, aşteptând înfricoşaţi întâlnirea cu cadavrele.

                    Croco era cafeneaua studenţească cea mai frecventată, locul de unde plecam şi veneam de la cursuri, unde se dădeau toate întâlnirile, locul unde ne duceau automat picioarele. Orice student din Cluj ştie unde e Croco. Aşezată în apropierea clinicilor şi amfiteatrelor noastre, era oarecum monopolizată de cei de la medicină. Prin anul 5-6 chelneriţele ne întrebau dacă suntem cumva repetenţi; ne văzuseră pe-acolo de prea multă vreme. Dacă s-ar fi calculat timpul petrecut la Croco în cei 6 ani,  s-ar mai fi putut aduna cu siguranţă de încă un an de studii. Când am absolvit, corul pe patru voci al anului nostru a dat, după tradiţie, o serenadă şi în faţă la Croco, şi o cheie uriaşă cu anul promoţiei pe ea a fost înmânată solemn şefei cafenelei. S-a oprit circulaţia, chelneriţele au ieşit toate şi îşi stergeau emoţionate lacrimile în batiste. După foarte mulţi ani, mă plimbam prin Cartierul Latin din Paris cu George, colegul meu de exil din Canada, doctor clujean şi el. Ne-am trezit în faţa unei cafenele care se numea chiar Croco, nume încă magic pentru noi, situată chiar vizavi de Barul American. Am luat o cafea acolo şi am făcut poze pentru a trimite celor cu care mai eram încă în legătură. De cîte ori am trecut prin  Cluj de-a lungul anilor, m-am oprit întotdeauna la Croco. În 1981, la 3 ani după terminarea medicinei, erau acolo aceleaşi vânzătoare, câteva figuri cunoscute şi Zoli, nebunul cafenelei. Făcuse de mult un an medicină, forţat de părinţi şi a dat apoi într-o boală maniaco-depresivă din care n-a mai reuşit să iasă. Îşi făcea veacul la Croco de dimineaţa până seara ca o mascotă a locului, ştiindu-ne pe toţi pe nume, conversând inteligent şi cu umor mai ales cu cei care-i cumpărau câte o savarină şi o cafea. Când m-a văzut, s-a uitat la ceasul de la mână şi m-a întrebat:

                    -Aveţi deja întâlnirea de 10 ani? Dă o savarină şi-o cafea, doctore.

                    La întâlnirea de 10 ani  Zoli era deprimat şi se plîngea că lucrurile s-au schimbat mult. Savarinele şi cafeaua erau proaste, cu înlocuitori ca-n toată ţara, iar facultatea de medicină nu mai avea studenţi ca altădată, nimic în dotare, nici măcar cadavre deşi se murea mai repede şi mai mult. La întîlnirea de 20 de ani nu am putut ajunge. Am aflat de la Berni că Zoli murise de tristeţe după ce Croco fusese abandonat de studenţii de la medicină. În 2003 am ajuns la întîlnirea de 25 de ani, ultima care se spune că  mai contează. Croco se schimbase complet. Era mai curată, arăta ca o cafenea de oriunde, însă nu mai era frecventată de studenţi. La subsol apăruse o sală cu fum gros de ţigară, jocuri automate, slot machines, şi reclame cu Coca-Cola. Şefă era una din fostele noastre chelneriţe care mai păstra în magazie fostele chei ale mediciniştilor. Mi-a spus că în fiecare an toamna se întorc acolo cei care vin să-şi aniverseze anii de şcoală, ca nişte păsări călătoare în căutare de amintiri.

                    Primul contact cu sala de disecţie a fost mai puţin traumatizant decît mă aşteptasem. Nu din cauza băuturii care ne ameţise, ci mai ales din cauza mirosului usturător de formol care reuşea să anihileze orice alte impresii. Am mai şi aplicat metoda bunicului cu înjurăturile, adresându-mă de data asta unor biete cadavre, care ridiculizau moartea însăşi, dincolo de orice filozofie sau gând profund. Dacă aş intra astăzi acolo probabil aş fi mult mai şocat. Spitalele, clinicile, laboratoarele, sălile de disecţie, erau toate construite la începutul secolului, când poate că arătaseră bine. Nu se reparase şi nu se schimbase prea mult de atunci, cu excepţia cadavrelor conservate în formol, care aveau şi ele ceva vechime. Pe unele mese erau doar mâini, picioare, torsuri parţial disecate, cu nervii şi arterele expuse. Imaginea morţii îşi pierdea orice sens, devenind o simplă geometrie carnală. Ne lăsau să fumăm înăuntru ca să mai balansăm mirosurile care ne intrau în haine. N-a trecut mult şi au început macabrele glume cu  degete tăiate pe care le puteai găsi în buzunarul  de la haină sau în geantă.

                    Seara m-am întors la Gina. Eu miroseam a formol, ea a naftalină şi ne  amestecam noaptea odorurile cu o pasiune controlată. Devenise geloasă pe cadavrele mele şi nu mă lăsa să mă apropii de ea până nu stăteam în cada cu apă fierbinte minute în şir. A mai stat acolo un timp însă eu nu prea aveam timp să ies cu ea. Într-o zi am găsit un bilet prin care mă anunţa că s-a mutat şi o să mă caute. Nu m-a mai căutat. După vreun an am întâlnit-o într-o vacanţă în parcul din Bistriţa. Plimba un cărucior cu un bebeluş de câteva luni, pe care l-am privit foarte atent.

                    - Nu e al tău, fii liniştit! Venisem în Cluj mai mult cu gândul să-mi caut un bărbat. Tu erai prea crud şi prea ocupat. Într-o zi când disecai cadavre am întâlnit un inginer zootehnist care tocmai absolvise. S-a îndrăgostit de mine. Îi plăcea cum zâmbeam.

                    Gina zâmbea provocator, languros, enigmatic. Învăţase de la madamele acelea de pe pereţi. În două săptămâni inginerul o ceruse de nevastă şi a plecat cu el la ţară. Semăna  cu o Marlene Dietrich puţin demodată, puţin exilată şi când s-a îndepărtat i-am admirat mersul ţanţoş, studiat, ca în filmele mute cu finaluri necovingătoare date cu repezitorul.

                    Prin anii 60-70 revoluţia sexuală shimbase deja lumea vestică şi reuşise să pătrundă şi în România comunistă. De multe putea fi acuzată societatea noastră,  nu însă de frigiditate. Avea poate ceva de spus şi originea noastră latină, firea iubitoare a femeilor, plus un fel de indiferenţă şi o detaşare generală care molipsiseră naţiunea. Ne lăsasem invadaţi de-o  nepăsare interesantă, ca de un virus care ne stimula simţurile. O mişcare tolerată de autorităţi, intrată nu se ştie pe unde, într-o ţară cu graniţele închise, relativ ruptă cultural de restul lumii. Tipul ăsta de revoluţii se propagă prin aer, iar generaţia noastră avea nările larg deschise. Nu eram alienaţi, amorţiţi sau inhibaţi. Mai degrabă era vorba de o detaşare nonşalantă, puţin disperată, care-i împingea pe oameni unii în braţele altora ca pe nişte somnambuli veseli. Eram foarte tineri, nu existau alternative, nici droguri, nici lumi paralele.

                    După primul an de medicină ne-am relaxat cu toţii şi  am descoperit Costineştiul, pe litoralul Mării Negre, locul unde se întâlneau studenţii în vacanţa de vară şi unde se puteau întâmpla toate cele încă neîntâmplate. Acolo puteam trăi mâncând o dată sau de două ori pe zi, într-un tricou şi un costum de baie, dormind în corturi pe plajă sau la ţărani în case mici cu smochini şi piersici în curte. Aşteptam apusul soarelui, deschiderea ringurilor de dans cu muzica nebună a anilor 70, festivalul de jazz, barurile în care se bea bere şi se fumau ţigări americane cumpărate cu bucata. Eram bronzaţi, costelivi ca nişte ogari şi cu simţurile la pândă. Dimineţile începeau la prânz, după nopţi nesfârşite, iar pe plajă puteai întâlni aceleaşi feţe ca pe drumul spre Croco.

                    Gunther era acolo, un sas din Sibiu care avea un Volkswagen vechi primit de la mătuşile lui din Germania pe care-l conducea desculţ. L-am văzut încălţat doar în Cluj, unde din când în când era forţat să-şi tundă părul lung, sau să-l ascundă sub o şapcă imensă, ca turbanul unui shiks din Pakistan. A început să chelească odată cu mine şi procesul, aparent ireversibil, l-a aruncat în depresie. Îşi punea pe cap gălbenuş de ou şi soluţii disperate trimise din Germania. De cîte ori ne întâlneam mă întreba:

                    -Ce dracu ne facem, Sânge? Toţi îmi spuneau Sânge pe atunci.

                    - Nu facem nimic, stăm şi vedem ce se întâmplă cu capetele noastre.  Îl scoteam din minţi cu pasivitatea mea fatalistă.

                    A chelit mai repede ca mine, neîmpăcat că nu făcuse destul ca să împiedece nenorocirea. După anul patru a emigrat în Germania unde şi-a făcut transplant de păr.

                    La Costineşti nu existau frizerii şi când ne-au dat bărbile le lăsam să crească în voie. Voiam să imităm hippies din vest, despre care aveam idei foarte vagi. Îi ascultam şi noi pe Bob Dilan, Led Zeppelin, Joan Baez, şi purtam tricouri cu semnul păcii şi cu slogane adaptate”make love not... children”. O sarcină nedorită ar fi fost un dezastru pentru care nu eram deloc pregătiţi. La radio se vorbea despre agonia războiul din Vietnam unde imperialiştilor americani li se contabilizau  avioanele  B52 doborâte şi zilele ce le-au mai rămas. Droguri nu erau în Romania. Ele erau plaga care devasta nemilos vestul şi a cărui putreziciune ne stârnea profunde invidii şi frustrări. Dacă s-ar fi găsit şi la noi marihuana şi haşiş nu sunt sigur că în Costineşti n-ar fi duhnit mai tare ca în Central Park sau Washington Square.

                    Era acolo şi Berni cu Iudith, o unguroaică de la conservator care îl iubea mai mult şi mai năbădăios decât putea el să ducă. Îi făcea câteva crize pe zi iar el o ameninţa că o aruncă afară din cort sau se duce el în mare şi se îneacă. Lui Iudith îi era greu să doarmă în cort la grămadă, unde mai voia să şi fumeze ca în camera ei din Cluj unde avea toaletă separată, bideu şi pian.

                    Korcsi era din Baia Mare, un uriaş mai îndrăzneţ şi mai corcit ca oricare dintre noi. Tot imperiul austro-ungar era adunat în sîngele lui, cu apucăturile şi limbile pe care le vorbea, nici una foarte bine. Era cu un cap mai mare ca noi, vedea pericolele de departe şi le căuta cu lumânarea. Era un om norocos şi el ştia asta, credea într-un fel misterios în steaua lui şi-n familie, deşi iubea femeile la grămadă. Am făcut şi secundariatul împreună la Bucureşti, la spitalul Giuleşti. El la oftalmologie, eu la ginecologie. A inţeles la timp că ochiul e un organ prea mic pentru el şi a făcut un schimb inteligent cu o colegă, o mignonă cu mâini mici şi delicate. Profesorul Sârbu, cu care ne mândrim amîndoi şi astăzi, ne numea „Şcoala Ardeleană”, folosind diferite conotaţii. Cînd a apărut la Costineşti era cu Marika, o unguroaică frumoasă, cu un bunic român, a cărei mamă era una din cîntăreţele maghiare vestite în Cluj şi în întreg Ardealul. Korcsi şi Marika sunt doi supravieţuitori de care am răms legat. Sunt şi astăzi împreună, lângă Stuttgart, la Hechingen, au două fete şi din curtea lor se vede pe vârful unui deal castelul Hochenzolernilor. Marika a fost printre puţinele „străine”care pătrunese atunci între noi. Studia psihologia, în general, şi pe cea pe-a lui Korcsi în particular pe care „nici după o viaţă nu reuşise să-l înţeleagă”.

                    Costin a apărut tot atunci în grup. Toţi îi spuneam Guţă şi a întors în silă capul la numele ăsta timp de 6 ani. Îl ştiam din cursul anului şi nu mai ţin minte dacă el s-a lipit de noi sau noi de el. Era tipul pe care voiai să-l ai în gaşcă. Mai cultivat decît oricare dintre noi, fără să facă paradă din asta, cu un umor sănătos, îţi transmitea  un soi de echilibru şi de distanţă necesară. Deşi nu voia să se vadă, lua totdeauna viaţa în serios.  Am rămas 14 ani împreună, şi i-am descoperit pe drum vulnerabilităţile, timorările şi copilăriile. Avea o figură de nordic sau de evreu , cu părul roşcat, plin de pistrui şi un nas coroiat că te făcea să alegi a doua variantă. Deşi era român, făcuse liceul Honterus în germană, la Braşov, şi părea mai neamţ decât Berni sau Gunther. La gât purta veşnic o pungă de piele care lucea de veche ce era şi în care îşi ţinea banii. Dormea cu ea, o deschidea foarte rar şi l-am bănuit cu toţii c-ar fi scoţian. Ne datorează încă multe beri, ciorbe de burtă, bilete la cinema. Eu îi datorez câteva sfaturi bune pe care nu le-am urmat. După ce-am absolvit am făcut stagiatura împreună la Braşov, apoi am plecat la ţară, eu la Homorod, el la Jibert peste un deal, apoi tot amândoi secundariatul la Bucureşti unde am împărţit două gazde, şi înapoi la Braşov. M-a învăţat să schiez, după care urcam iarna sus în Poiană în echipa  Salvamontului, unde la început mă străduiam să nu-mi rup picioarele. Au fost femei care ne-au iubit pe rând, pe fiecare pentru altceva.

                     La primele noastre munci agricole  s-a încurcat cu Anca, o fată  melomană pe care a vrăjit-o cântînd Bach într-una din bisericile săseşti. Se ştiau din Braşov unde făcuseră acelaşi liceu german, care era frecventat mai mult de români, de cînd saşii începuseră să plece. Au fost împreună doi ani şi cred că ea l-a inoculat cu morbul plecării în Germania. Dorinţa de a fugi ne contamina pe toţi, obsesie pe care nimeni nu îndrăznea s-o mărturisescă deschis. Anca era mică de statură, foarte slabă, însă avea o ambiţie invers proporţională corpului ei mărunt. Una din mâinii îi era mai subţire şi avea mici probleme, uşor de observat atunci când se pieptăna sau încerca s-o ridice. La naştere unul din umeri îi ieşise mai greu şi rămăsese cu o uşoară pareză brahială.  În anul patru ne-a anunţat că pleacă definitiv în Germania, căsătorindu-se cu un neamţ care nu se ştia cum intrase în viaţa ei. A continuat medicina acolo şi s-a specializat în cardiologie.  Când s-a reîntors în vizită o vedeam cu toţii mult mai înaltă şi am fost şocaţi când ne-a spus că viaţa de student e mult mai plictisitoare şi mai grea dincolo. N-a crezut-o de fapt nimeni. Am pomenit-o de curând la unul din procesele mele din New York când eu, spitalul, şi alţi colegi am fost daţi în judecată. În cursul unei naşteri noul născut a suferit aceaşi complicaţie ca şi Anca. Procesul a durat cinci ani, timp în care fetiţa în cauză practic se vindecase. Sărea sănătoasă şi vioaie în faţa juriului şi-a avocaţilor mişcându-şi mâinile fără probleme. Eram acuzaţi că din cauza complicaţiei de la naştere nu va putea să-şi aleagă multe din profesiile pe care şi le-ar fidorit. Am întrebat expertul dacă cea de doctor se număra printre ele, apoi le-am povestit despre cariera Ancăi, medic la  Heidelberg.  Am propus chiar să fie invitată ca martor. Pînă la urmă am fost achitat  însă spitalul a plătit familiei 600.000 de dolari. Jumătate din sumă a fost onorariul avocaţilor.

                    Costin a plecat definitiv în Germania în 1986, după Anca, Berni, Korcsi  şi alţii care lăsau goluri în viaţa mea, pe care nu mai ştiam cum să le umplu. Au încercat să mă scoată din ţară atunci când mă sufocam.   

                    Emil (sau Bulă) a apărut în Costineşti mai târziu. Venise pe motoreta lui, o Mobră veche, uzată, unul din acele mijloace ciudate de transport care se făceau în fabrica de armament din Braşov, unde mai târziu aveam să fac eu controlul ginecologic obligatoriu. Până a ajuns la mare a adormit de două ori pe ea. Când a apărut era plin de zgârâieturi şi înjura câmpiile din sud cu şoselele lor drepte, sedative, hipnotice. Se trezise noaptea navigând într-un lan de grâu în care apoi adormise buştean până dimineaţa, când  îl trezise o combină care treiera recolta.

                    Emil avea să devină într-un fel mascota anului nostru. Multe din poveştile pe care încă ni le aducem aminte sunt legate de el. Era mic de statură, robust, uşor crăcănat, şi avea o faţă a cărei expresie, la limita dintre impresionism şi caricatură, amesteca o totală şi permanentă dezinhibiţie cu o seriozitate pe care şi-o impunea cu greu. Nu puteai să nu te gândeşti la caracterle din desenele animate, ceva între Popye Marinarul în zilele lui bune şi unul dintre cei şapte pitici. Am fost colegi de grupă cinci ani şi eram zilnic împreună, la lucrări, clinici şi cursuri. După absolvire am făcut cu el şi cele 4 luni de armată obligatorie. Ani de zile, în fiecare dimineaţă când căscam, şi căscam continuu până la prânz, îmi băga degetul mare în gură. Am încercat să-l muşc de mii de ori şi uneori mimam căscatul ca să-l surprind, însă se prindea. Nu poţi face deodată două lucruri opuse, „cel puţin nu tu, măi Sânge, un ardelean din Bistriţa”.  Nu cred că l-am văzut trist vreodată, şi toţi cei care l-au cunoscut mai bine l-au numărat printre prietenii buni pe care puteai conta.       

            Nu bea decât la chefuri şi avea o rezistenţă ciudată la alcool. Devenea exuberant, plăcut, charismatic după o singură bere şi rămânea în gama asta după un număr mare de sticle. Din păcate greu de prezis după cîte. Putea în câteva secunde să se transforme din Dr. Jekyl în Mr. Hide devenind greu de intuit şi mai ales de constrâns. Am înţeles cu toţii asta la un botez. Născuse una din colegele noastre, o fată liniştită dintr-o familie bună din Cluj care a făcut greşeala să ne invite la botez. La petrecerea care a urmat, Emil tocmai trecuse de paharul fatal, când colega noastră, cu bebelaşul în braţe ne prezenta camera fetiţei şi mai ales pătuţul special, cu baldachin roz. Dintr-un salt  Emil a fost în el, ghemuit ca un nou născut, iar pătuţul a început să se dezintegreze sub privirile noastre. L-am dus în bucătărie, l-am stropit cu apă şi asta i-a făcut şi mai rău. A apucat tava de sandwitch-uri cu caviar şi unul câte unul le-a lipit de tavan, demonstrând o detentă de baschetbalist. Când am reuşit să-l imobilizăm, a intrat mama gazdei, iar feliile cu rarităţi au început să-i cadă pe rând în cap. Încă un pahar în plus şi Bulă intra într-un fel de transă în care devenea blând şi introvertit. L-am scos afară unde mi-a spus că detestă pătuţurile roz şi lipsa totală de caviar din alimentaţia lui anterioară. L-am urcat într-un taxi şi el i-a dat şoferului adresa lui din Sibiu: Tudor Vladimirescu nr.2.  În cei şase ani a fost lăsat de numeroase taxiuri în faţa unei case străine din Mănăştur, Cluj,  unde locuiau nişte oameni de treabă, cu care treptat a dezvoltat o relaţie apropiată.

Lui Emil i s-a spus Bulă după ce s-a dezbrăcat în vacanţa de vară pe plaja de nudişti din Costineşti. Avea cel mai mare penis pe care îl văzuse oricare dintre noi, până la cursul de morfologie când ni s-a arătat într-un borcan cu formol recordul naţional în materie. A devenit oarecum faimos în Cluj iar la chefuri Gunther îl plătea ca să ne-o arate. Prins odată după acel pahar fatal, a măturat cu ea de pe-o masă un borcan de zacuscă, paharele cu vin şi ouăle de paşti. A rămas aproape toată studenţia cu o singură fată, una din colegele noastre. Se certau tandru în fiecare zi iar ea ne spunea uneori că nu-i deloc uşor cu el. Înainte de ultimul an, au hotărât să se căsătorescă. În drum spre nuntă Bulă a adormit din nou pe motoretă, s-a umplut de vânătăi şi amândoi au decis că e semn rău. Au amânat totul indefinit. După ce-am teminat terminat facultatea, s-au despărţit. Bulă a cunoscut pe plaja de nudişti o doctoriţă din Germania care a făcut pentru el o pasiune bruscă şi a fost printre primii care au plecat. Berni  spunea că şi el ar fi plecat demult din ţară dacă avea aşa un paşaport ca Bulă în pantaloni. În Germania a făcut chirurgie şi când venea în vizită în ţară ne transmitea o stare bună, sănătoasă, autentic tonică, ca şi cum totul ar fi fost posibil pe lumea asta. A fost printre puţinii care nu s-a  schimbat deloc emigrînd pe lumea cealaltă, cum numeam noi Vestul visat şi mult dorit. Călătorea mult, ne trimitea vederi amuzante de peste tot. Ultima veste de la el a fost din Valea Morţii, California. În iarna lui 1986 venea să-şi petreacă Crăciunul cu mama lui la Sibiu şi revelionul cu noi la Braşov. Pe autostrada pe care circula noaptea, undeva în Bavaria, o altă maşină a intrat din greşeală pe sens opus, ciocnindu-se frontal cu maşina în care era Emil. A fost primul dintre noi care a plecat cu adevărat pe lumea cealaltă. 

În acea vară la Costineşti am decis să mergem până la Vama Veche, un sat de pescari lângă graniţa cu Bulgaria. Acolo se aduna în fiecare an boema şi intelighenţia Bucureştiului. Scriitori şi poeţi cunoscuţi cărora le citeam cărţile, muzicieni, pictori, actori, cărora plaja largă şi marea nesfîrşită le transmiteau o oarecare stare de descătuşare, ca şi cum arta  însăşi ar fi fost şi ea o nudistă liberă, demnă, la îndemâna oricui.

Am urcat opt în Volkswagenul lui Gunther şi până am ajuns acolo luasem unii formele celorlalţi. Vama Veche avea o plajă neamenajată, sălbatecă, iar oamenii locuiau în gazdă la pescari iar cei mai tineri direct pe nisip în corturi. Toţi erau în pielea goală, acoperiţi doar de un strat uniform de bronz. Scriitori celebri, unii cu burţi şi hernii, se plimbau relaxaţi pe plajă, dezbătând despuiaţi soarta unei lumi nevăzute sărutând politicoşi mâinile unor doamne la fel de celebre şi de goale puşcă.  Ne-am dezbrăcat şi noi. Când Bulă şi-a dat jos costumul de baie, toată plaja şi-a pierdut concentraţia pentru un timp şi am fost şi noi băgaţi în seamă. Era acolo un restaurant acoperit cu stuf unde noaptea se cânta şi se improviza jazz. Iudith, care avea ceva nobil şi elegant în ea, se străduia să pară şi mai rasată în costumul Evei. S-a aşezat la pianul uşor dezacordat de umezeala mării şi de berile vărsate în el şi a început o bucată frumoasă din Liszt, care nu prea mergea cu peisajul. Berni i-a strigat:

- Ceva mai dur nu ştii, dragă?  Iudith a început să plângă, a fugit nevrotic spre mare ca o sinucigaşă de ocazie şi la pian a trecut Costin, care şi-a aruncat la spate nelipsita punguţă cu bani, încă atârnându-i la gât peste corpul gol. A adunat în jur câţiva  din boema din care simţeam că temporar făceam şi noi parte.

                   

                    Cei mai mulţi dintre noi au emigrat, fie în timpul comunismului, fie imediat după căderea lui. Cei plecaţi în Germania au lansat întâlnirile anuale de schi în Alpii europeni, pretext tocmai bun să ne revedem cu o oarecare regularitate. De fiecare dată în altă ţară, totul organizat de Korcsi, cu care am avut mai târziu escapade şi în Mexic, Argentina, Chile, Patagonia, deşertul Atacama. Costin şi Berni, căsătoriţi cu nemţoaice, vin singuri. Pentru nevestele lor, noi adunaţi laolaltă dintr-odată, suntem mult prea mult. Părem probabil o adunătură ciudată venită dintr-o altă lume, ceea ce e întrucâtva adevărat. Când ne întâlnim regresăm automat. Ne întoarcem în Clujul studenţiei noastre, la Croco, în jargonul pe care-l vorbeam atunci, în amintirile noastre, stafii pe care numai noi putem să le vedem, în lumea pe care numai noi ştim s-o decodificăm, ca nişte copii teribili care nu vor să îmbătrânească.

    

După primul an absolvit la medicină am început să ridicăm ochii din cărţi. În fiecare toamnă ne duceau câteva săptămâni la muncile agricole sau patriotice şi asta a ajutat desigur la apropierea noastră de natură. Dacă astăzi m-ar întreba cineva de ce studenţii trebuiau să culeagă recolta unei ţări, n-aş şti ce să răspund, cum nu ştiam nici atunci. În America risc să par un nebun excentric, care trebuie întâi să localizeze Romania în timp şi spaţiu chiar pe harta Europei. În Romania, cei tineri, sătui de poveştile martiriului vechilor generaţii, te privesc cu un amestec de milă şi suspiciune dacă le povesteşti „cum era pe vremea ta”.

În cei şase ani de facultate am cules pe rând: porumb, asta la început ca balici, am avansat apoi la cartofi şi sfeclă iar pe măsură ce ne apropiam de dreptul la parafă şi câştigam încrederea autorităţilor am fost trecuţi la mere şi struguri. Romania era situată într-un climat bine temperat, fără şanse pentru portocale, banane, sau alte fructe exotice. De noţiunea de republică bananieră am auzit mult mai târziu. Înaintea noastră au fost se pare câteva schimburi interesante cu studenţi din Cuba. Se spunea că-i mai bine cu fructele noastre decât la cules de trestie de zahăr.

Singurii care fuseseră aduşi într-o fază mai avansată de relaxare erau ţăranii. Stăpâni ancestrali ai pământului şi recoltei, câţi mai rămăseseră, ne priveau de pe prispe, plictisiţi, cu ochi goi, puţin curioşi, cum coboram  din camioane dimineaţa la marginea câmpului, tineri, gălăgioşi, cu haine jerpelite dar viu colorate. Păream nişte fiinţe ciudate, jumătate deportaţi, jumătate excursionişti rătăciţi. Gustul acestui straniu amestec mi-a revenit de multe ori în anii care au urmat, evoluând treptat spre o greaţă care cred că i-ar fi fost străină lui Sartre care admira inconştient comunismul din cafenelele Parisului.

De prin anii 80 începusem să arătăm tot mai mult ca nişte deportaţi. O glumă spunea că Ceauşescu a vizitat o închisoare. „Dragi marinari”, şi-a început el cuvântarea...Cineva din anturaj l-a tras de mînecă şi fără cuvinte i-a explicat cu mâna  dungile orizontale ale marinarilor. Începusem să fim greu de identifiat. Eram trataţi la grămadă ca o turmă standardizată pe verticală sau orizontală.

         Pare straniu, însă astăzi nu ne amintim cu groază de acele impuse şi absurde munci patriotice. În septembrie vremea era încă frumoasă şi nimeni nu ne împingea prea tare de la spate. Încercam să ne considerăm într-un fel de tabără, şi ne reuşea. Strugurii şi merele nu-şi schimbaseră gustul iar noi înşine eram nişte fructe care aşteptau să fie culese. Studenţii străini erau scutiţi de îndatoriri patriotice, însă unii veneau cu noi din solidaritate. Nu-i oprea nimeni să culeagă recolta unei patrii străine, pe care noi, băştinaşii, o credeam cea mai oprimantă şi mai închisă înăuntrul graniţelor ei. Solmon era din Etiopia, şi după căderea împăratului Hail Selasie nu a mai putut să se întoarcă acasă. Familia lui fusese parte ucisă, parte expulzată. Suferea cumplit şi treptat s-a legat de Romania ca de o ţară de adopţie. După câţiva ani vorbea româneşte cu accent ardelenesc, şi puţin ungureşte. La chefuri voia să asculte Gică Petrescu şi  îi dădeau lacrimile pe „du-mă-acasă măi tramvai”.

-Voi suferiţi că nu puteţi pleca, eu că nu mă pot întoarce.  După terminare a plecat în Germania unde practică şi acum.

            Mauia  era din Sudan şi era atât de înalt încât culegea merele din pom fără scară. În ţara lui începuse un război sângeros şi o foamete care a ucis milioane. România era un bun refugiu, ţară generoasă care avea să-i dea adăpost şi o diplomă.  Mark se născuse în Romania însă emigrase cu familia în SUA când era copil. În doar două luni şi-a readus aminte limba romană şi cîteva din apucăturile locului salvate în „recycle bin”-ul subconştientului. Avea un BMW mare încăpător, căruia invidioşii îi spuneau sinagoga pe roţi, şi în care încăpeau mai mulţi ca în Volkswagenul lui Gunther. Mark era aproape tot timpul cu Alina, una din colegele noastre, o fată dintr-o bucată, frumoasă, plină de viaţă, cu un strabism tulburător, care ne-a indus pe mulţi în eroare. Mark o aducea la câmp cu limuzina şi o ajuta să-şi facă norma la porumb. La cursuri stăteau împreună şi Alina se uita în direcţia noastră unde eram cu Dan, un alt coleg de grupă. Eu ştiam cu care ochi se uită la mine şi cu care la Dan, de mult hipnotizat de Alina.  După absolvire Alina şi Mark s-au căsătorit şi au plecat în Germania iar el a uitat de America. 

Pe Mark îl provocam adeseori cu întrebări directe legate de New York. Ridica descurajator din umeri, ca un om care n-are prea multe de mărturisit sau care vrea să spună că şi acolo-i ca peste tot, că oamenii seamănă în general între ei, iar noi credeam că fusese probabil instruit de autorităţi la venire. Când l-am revăzut la întâlnirea de 25 de ani m-a întrebat el pe mine cum mai e prin New York.  

Dan era fiul unor respectaţi profesori de-ai noştri şi nu fusese niciodată convins că locul lui era la medicină. Inteligent, visător şi cinic, a navigat cu noi cei şase ani, ca o corabie care visa sudul în timp ce în pânze i se sufla obligator spre nord. La muncile patriotice nu participa, din cauza unor maladii care i se declanşau numai toamna şi a anualei incertitudini legate de promovarea în anul următor. Apărea în grupă cîndva în primul trimestru, cu o figură de om care şi scăpase şi fusese condamnat. Îi era veşnic somn din cauza nopţilor pierdute la poker şi dacă nu era antrenat în ceva, adormea pe loc. Întârzia mereu şi noi îl acopeream cât puteam, pentru că altfel era un coleg bun. Într-o dimineaţă a intrat tiptil în salonul de bolnavi, unde noi începusem vizita cu profesorul. Bulă i-a întins în locul halatului un cearşaf alb,  pe care Dan s-a străduit minute în şir să şi-l tragă pe mâneci. I s-a repartizat o bolnavă căreia trebuia să-i ia anamneza, o bătrână care vorbea puţin şi greu iar Dan a adormit peste ea, speriind-o. A rămas mereu acelaşi, fară fluctuaţii, predictibil, un artist forţat să facă medicina, surprins până în ultimul an că apendicele e în dreapta şi că hematiile sunt roşii. A fugit în Germania imediat după Mark şi Alina.  A vândut un timp ceaiuri medicinale, apoi s-a reîntors în Cluj unde a început de la capăt, de bună voie, stomatologia, care i s-a părut mult mai simplă.

          La începutul anului doi ne-au împărţit în grupe şi ne-au trimis trei săptămâni în agricultură, chiar în judeţul meu, în satele din jurul Bistriţei. Eu am nimerit în lotul de băieţi la Merchiaşa, un sat într-o regiune submontană. Trebuia  să culegem  eternul porumb. Porumbul are unele avantaje. Crescând înalt, des şi  în rânduri întinse peste dealuri, e ca un labirint în care te poţi ascunde uşor,  chiar dispărea la comandă, ca într-o scamatorie. Nimic din toate astea la cartofi sau sfeclă, unde Korcsi, de exemplu, înalt şi masiv, se vedea de departe. La sfeclă găsise totuşi până la urmă un truc. Călca peste ele şi le îngropa adînc, încât păreau culese. Dormeam la grămadă ca la armată şi încercam să ne bucurăm cât puteam de natura virgină din jur. La marginea satului, lângă lanul de porumb, era cazanul de distilat ţuică, element tradiţional, vital în cultura noastră rurală. Mai important pentru conservare şi suprevieţuire decât canalizarea, apa potabilă, un weceu în casă, electricitatea sau televizorul. Fusese un an bun pentru prune şi toată valea mirosea sănătos a palincă. Câţiva încropiseră un bufet lângă distilărie şi atunci am văzut nişte beţii patologice cu ţuică fierbinte, picurată direct din cazan, prima şarjă, uşor toxică.  Într-o noapte grea l-am scos pe Bulă din râu unde voia să prindă peşti cu mâna. În dormitor s-a urcat pe soba de fontă care ardea şi a dansat pe ea ca să se usuce.

Cazanul a pierdut din interes când am auzit că în satul de lângă munte sunt la cules de mere fetele de la stiinţe economice, singure, fără băieţi, foarte plictisite de viaţa la ţară. Când am apărut acolo am fost primiţi cu braţele deschise şi am stabilit o legatură strânsă între cele două facultăţi soldată în final cu nişte căsătorii pripite sau cu copii din flori.

Plecam seara cu o mocăniţă, un tren mic de munte  care circula pe şine înguste, miniaturale, şi mergeam direct la căminul cultural, unde doctorul satului, mort de plictiseală şi el, ne ajuta să organizăm chefuri. Ne imprumuta un magnetofon vechi şi dansam cu fetele de la economice în semiîntuneric, studiindu-le anatomiile de cât mai aproape posibil. Muzica nu mai conta.. Până la 5 dimineaţa, când se întorcea mocăniţa, ne împrăştiam prin sat care pe unde putea. Locul preferat era în jurul bisericii germane, jumătate părăsită. Fetele de la economice nu vedeau nimic rău, necuviincios, în încercările noastre de apropiere  chiar acolo în jurul lăcaşului. Într-o noapte am sculat întregul sat. Pe la trei dimineaţa orga bisericii a început să scoată note grave, brandenburgice, amestecate cu improvizaţii de jazz, ce ne făceau stomacele să vibreze. Clopotele care le-au urmat  au înălţat şi mai sus emoţiile noastre. Costin si Korcsi intraseră înăuntru printr-o fereastră spartă şi descoperiseră orga prăfuită, nefolosită de mulţi ani. Korcsi a reuşit să pompeze aer în instrument iar Bulă a bătut colpotele. Oamenii s-au trezit speriaţi ca pe vremea când năvăleau turcii.  Am îngrozit satul timp de două săptămâni. Dimineaţa, când trenuleţul se apropia de lanul de porumb, încetinea, locomotiva ne fluiera , iar noi coboram din mers.

Într-o dimineaţă, când probabil adunasem prea puţini bani pentru conductor, locomotiva a uitat să anunţe lanul de porumb, noi adormisem, şi când ne-am deşteptat am început să sărim din vagoane. Eu m-am rostogolit şi am lovit cu faţa o traversă. Am simţit imediat lipsa celor doi dinţi din faţa şi o durere în maxilar. Faţa şi buza de sus au început să se umfle şi se se învineţească. Când am sărit aveam o ţigară aprinsă în gură şi unul a spus”Lui Sânge i-au sărit scântei din dinţi”.

A doua zi am plecat acasă la Bistriţa unde am aşteptat să mi se desumfle faţa şi să mi se vindece fractura de maxilar. La sfârşitul acelei săptămâni am organizat primul mare chef al nostru, la un coleg căruia părinţi îi plecaseră la băi. Stătea în oraşul medieval, într-o casă veche, săsească, pe care-am întors-o pe dos ca nişte barbari, făcându-i să-i scârţâie podelele vechi de sute de ani până s-a luminat de ziuă. Acolo s-au înodat multe legături, dintre care unele încă mai durează. Există locuri, conjuncturi speciale în care soarta, stârnită nu se ştie de către cine, se amestecă mult prea tare. Cei care sunt prinşi acolo vor fi vizibil marcaţi, ca nişte oi rătăcite trecute cândva prin acelaşi staul. Buzele îmi erau zdrobite şi umflate însă una din colege m-a preferat în noaptea aceea aşa cum eram. Aveam să rămânem împreună toată facultatea.

 SUS

ŞEHEREZADA 

             Ai să ajungi să lucrezi la porci la Sigmir! Cam asta îmi prevesteau părinţii când aveam şaisprezece ani şi mă chinuiam să ies din pubertate ca un fluture din cuşca de mătase. Ameninţarea cu porcii din Sigmir, care mă aşteptau pe mine să-i îngrijesc, ajunsese pentru ai mei un stereotip verbal care mă scotea din minţi. Pe atunci nu-mi plăcea să învăţ, deşi  simţeam instinctiv că în spatele acestei ameninţări s-ar putea ascunde o doză de realitate. Viitorul mă îngrijora mai puţin decât o durere de măsea iar şcoala era un ritual plicticos prin care trebuia să trec şi eu.

            Sigmirul era un sat lângă Bistriţa şi acolo era o mare crescătorie de porci. În oraşul nostru ajungea adus de vânt doar mirosul lor. Carnea pleca la export. „Ca să ne plătim datoriile externe“, spuneau oamenii, iar eu nu înţelegeam ce fel de datorii şi faţă de cine. Când am întrebat asta la ora de economie politică, profesorul m-a dat afară din clasă, ceea ce a întărit şi mai mult credinţa părinţilor mei că viitorul meu nu are încă nici un contur. Tatăl meu era directorul şcolii din Sigmir, sat cu jumătate din populaţie formată din ţigani. Altfel, oameni aşezaţi care munceau şi chiar îşi trimiteau copiii la şcoală.

            Când am atins pragul de sus al rebeliunii mele adolescentine, i-am anunţat pe ai mei, după o ceartă, că sunt foarte hotărât să-mi înfrunt viitorul. De a doua zi mă voi angaja la crescătoria de porci din Sigmir.

            M-am trezit cu noaptea-n cap, în plină vacanţă de vară şi am luat-o pe jos peste deal. Călcam apăsat ca un om gata să facă faţă tuturor porcilor din lume. Mă apropiam de sat şi când începuse să pută zdravăn am auzit din spate motocicleta rusească cu care tata făcea în fiecare zi naveta. S-a oprit lângă mine şi mi-a spus calm:

            – Dacă tot vrei să munceşti, e mai bine să începi la cules de mere.

            Am acceptat uşurat compromisul şi m-am urcat pe locul din spate al motocicletei. Peste deal era o livadă cu mere şi acolo mirosea cu totul altfel. Merele le  culegeau copiii ţiganilor, iar eu aveam să fiu singurul român între ei.

Încă mai îmi era frică de ţigani, un reflex rămas din prima copilărie, când mi se spunea, atunci când o făceam lată: „Dacă nu eşti cuminte, te dăm la ţigani“. O ameninţare, ca şi cu porcii din Sigmir, chiar o premoniţie căci uite-mă până la urmă între ei. Toată lumea ştia că ţiganii fac vrăji şi fură copii, însă nu cred că cineva credea cu adevărat în asta. Aveau şi aşa mult prea mulţi copii şi arătau ei înşişi de parca ar fi fost vrăjiţi, ca să nu zic blestemaţi. Colindau ţara cu căruţele lor şi mie mi se păreau că vin dintr-o cu totul altă lume. Nici vis nici realitate. Îi vedeam în satul bunicului, unde apăreau ciclic în fiecare vară, cu căruţele lor cu coviltir, trase de cai costelivi, înconjuraţi de câini, de copii goi şi de roiuri de muşte. Se aşezau la marginea satului şi noaptea le vedeam focurile şi-i auzeam cântând şi dansând. Ziua veneau în sat unde reparau oale şi cazane, ascuţeau cuţite, potcoveau caii şi făceau târguri interminabile cu sătenii.  Copii lor se plimbau goi puşcă pe uliţă iar femeile, fiecare cu câte un sugar la sân, ghiceau viitorul în palmă. Intrau prin curţile oamenilor ca să ceară un pahar cu apă, sau să se tocmească pentru te miri ce. Între timp sub fustele lor dispăreau tot felul de obiecte şi bunicul spunea că pot să ascundă acolo şi soba cu focul în ea. Cu toată vigilenţa lor, la urmă ţăranii se plângeau c-au fost păcăliţi şi furaţi. Potcoavele cailor săreau prea repede, cuţitele se toceau tăind pâinea, aurul cumpărat de la ţiganii se înnegrea de cum plecau din sat, iar luminosul viitor rămânea mic şi bine ascuns în palmele bătătorite de muncă.

            Ţiganii din Sigmir s-au purtat foarte bine cu mine. Mai ales o fată ceva mai mare ca mine. O chema Şeherezada, însă ea habar n-avea de unde îi venea numele. Pe vremea aceea ţiganii îşi botezau copiii inspirându-se din serialele de la televizor sau luând nume celebre din lumea fotbalului. Pe unul îl chema Bekenbauer pe altul Kojak. Nu-mi amintesc să fi rulat vreun film cu O mie şi una de Nopţi. Ceilalţi copii îi spune-au Zada. La început mi s-a părut cam sălbatică, însă avea o sălbăticie controlată cu care ştia să se joace. Când muşca dintr-un măr, făcea un zgomot care îmi zburlea simţurile şi nu puteam să nu îmi întorc capul să văd ce se-ntâmplă. Atunci îmi zâmbea ciudat. Auzeam amplificat fiecare zgomot făcut de dinţii ei, ca şi cum ar fi mestecat una din urechile mele. Se urca cu mine în acelaşi măr, şi cânta ţigăneşte privindu-mă curios printre crengile care începuseră să se desfrunzească. Avea o voce frumoasă, provocatoare, însă nu înţelegeam nici un cuvânt. Sheherezada cânta toată ziua legănându-se pe ramurile merilor încărcaţi. Eu coboram din copac cât puteam mai des şi o priveam de jos, unde mă făceam că aranjez merele în lăzi, până mă durea ceafa. Nu purta nimic pe sub rochiile colorate! Ca să-i intru în graţii am adus radioul portativ de acasă şi-l agăţam în copac, unde mergea toată ziua. Am convins-o să asculte muzică uşoară. Pe atunci prima melodie în top era Obladi-oblada, iar Beatles făceau ravagii în toata lumea, ajungând până şi aici în ascunsa noastră livadă  cu mere. Nu auzise de ei însă a fost atinsă de ritmul nou al acelei muzici. Stăteam amândoi pe o creangă şi ne legănam pe ritm. Cădeau merele iar eu repetam copilăros refrenul:

             – Obladi-oblada, She-he-re-za-da, făcându-le să rimeze mai mult decât era cazul. Asta i-a plăcut la nebunie şi ţopăia veselă până când craca a început să trosnească, apoi s-a rupt brusc şi am izbit amândoi pământul ca doua fructe necoapte. Eu n-am păţit nimic, însă ea după ce a stat puţin pe gânduri, şi-a ridicat rochiile şi am văzut că pe coapse i se prelingea sânge. Pe atunci leşinam dacă vedeam sânge  însă m-am ţinut tare.

             – Dumnezeule, ţi-ai rupt ceva!

             – Nu mi-am rupt nimic prostule. Cred că mi s-a pornit ciclul.

            – Care ciclu?  Voiam s-o ajut cumva însă nu înţelegeam ce se întâmplase. Habar n-aveam ce e aia un ciclu; învăţasem de exemplu despre ciclul sau circuitul apei în natură, unde nimic nu se pierde sau câştigă ci totul se transformă. Dar nu în sânge Dumnezeule!

             – Trebuie să mă duc până la dispensarul medical! spuse ea neştiind ce să facă cu sângerarea care continua. Mi-am dat jos maieul şi i l-am întins.

– Pot să vin cu tine? Era pentru prima dată când dădeam cuiva un prim ajutor şi eram curios şi complet năucit de noutatea cu ciclul sângeros al fetelor. Am coborât amândoi dealul şi pe drum Shehrezada mi-a făcut o introducere, prima în viaţa mea, în adevărata anatomie şi fiziologie a tractului genital feminin.

– Pacostea asta ni se întâmplă în fiecare lună. Acum e mai rău din cauza Beatles-ilor tăi. S-a uitat la mine şi văzându-mă nedumerit şi-a continuat lecţia. Crezi că numai la ţigănci li se întâmplă asta? Întreab-o pe maică-ta. În fiecare lună femeile fac un fel de ou, şi dacă nu rămân gravide sângerează. Pricepi? Acuma eu măcar ştiu că nu sunt gravidă. Făcu o pauză şi se uită la faţa mea tot mai perplexă. Nu pari să pricepi! Tu din ce crezi c-ai apărut pe lumea asta, măi? Tot dintr-un ou de femeie, doar nu mai crezi în ouă de barză!

            La naiba, ştiam de unde vin, însă habar n-avusesem până acum că femeile fac ouă! Ştirea asta mă zăpăcit rău de tot. Am vrut s-o întreb cât de mari sunt ouăle de femeie, unde le ţin, dar m-am abţinut. Ajuns seara acasă am găsit o carte sumară de anatomie. Acolo se vorbea despre ovulaţie, menstruaţie, însă nimic despre mărimea ovulului care a rămas în mintea mea, pentru multă vreme, mare cât un ou de găină, iar femeile au rămas pentru totdeauna nişte fiinţe magice la limita supranaturalului.

            Fiind băiatul directorului am fost promovat repede. Conduceam printr-o mlaştină un mic tractor cu şenile, care trăgea o remorcă plină cu mere. Mergea încet, iar eu nu trebuia decât să ţin drept cele două manete ca să nu ajungem în râu. Şheherezada pândea momentul plecării şi sărea în remorcă peste mere. La început am râs prosteşte de numele ei şi i-am explicat, cu multe înflorituri, cine a fost Şeherezada. I-a plăcut la nebunie.

            – Şi noi suntem din Asia mi-a spus ea. Am văzut în oraş un film indian cu Rash Kappur şi am înţeles multe cuvinte. Mâine mă duc să-l mai văd odată. Vii şi tu cu mine?

            Filmul se numea „O floare şi doi grădinari“ şi ea l-a urmărit cu lacrimi în ochi, fredonând melodiile odată cu eroina, a cărei voce subţire, piţigăiată, trezea ecouri printre văile munţilor Kashmir. În sală erau mai mult ţigani, şi păreau cei mai fericiţi oameni din lume. Şeherezada se îmbrăcase normal fără fuste lungi, colorate şi cosiţe împletite. Când i-am spus că semăna cu actriţa cu voce subţire, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe pieptul ei, apoi m-a sărutat pe obraz. Nu semăna deloc cu eroina, însă instinctele mele masculine începuseră să-ncolţească.

            A doua zi s-au dus cu toţii să se scalde la râu. M-aş fi dus şi eu, dar nu aveam costum de baie.

            – Nu îţi trebuie costum, mi-a spus ea, însă eu am rămas să privesc de pe deal cum se bălăceau goi puşcă. Se ştiau unii pe alţii de când se născuseră şi li se părea firesc să se vadă goi. Şeherezada se uită spre mine, şi  îmi făcea cu mâna. Era cea mai mare dintre toţi şi stătea liniştită în apă, atât cât să-i acopere sânii. Câţiva puşti se roteau în jurul ei ca nişte răţoi. Se scufundau sub apă ţinându-se de nas iar eu încercam să-mi imaginez ce vedeau prin transparenta  râului. Unul a încercat să înoate pe sub apă şi să o atingă. Şeherezada l-a prins de cap şi l-a ţinut sub apă până când băiatul începuse să se zbată. Când a ieşit afară în fugă, i-am văzut formele în mişcare. Un amestec răvăşitor de rotunjimi şi unghiuri printre stropii de apă, ca la caii de rasă. S-a uitat la mine care stăteam pe vârful dealului mestecând nervos un fir de iarbă.

            După masă am plecat din nou cu merele prin mlaştină. Ştiam că Şeherezada se ascunsese în remorca din spate. Tractorul mergea înainte, şi când am întors capul am văzut-o stând turceşte peste mere.

            – Vino-n coace, mi-a spus.

            Am blocat manetele  tractorului cu şireturile de la pantofi şi am trecut în remorcă.

            – Mai spune-mi o poveste cu Sheherezada. Am să te plătesc pentru asta.

            Fantezia mea se blocase ca şi manetele tractorului care rătăcea prin mlaştină parcă fără motor. În remorcă mirosea puternic a mere iar eu tăceam prosteşte.

            – Eşti tăcut azi... Spune-mi măcar dacă Sheherezada s-a măritat până la urmă.

            – Sigur că da, am răsuflat eu uşurat

            – Şi eu o să mă  mărit la toamnă cu unul pe care l-am văzut o singură dată când aveam 11 ani. La noi părinţii aranjează totul. O mătuşă de-a mea, ghicitoare, zice că la anul viitor o să nasc un băiat.

            Am rămas fără replică. Mă gândeam că anul viitor eu va trebui să încep să învăţ pe viaţă şi pe moarte că să intru la facultate. Altfel mă vor lua la armată iar apoi mă vor aştepta porcii din Sigmir. Ea simţise că se crease un gol între noi pe care eu nu ştiam cum să-l umplu.

            – De mâine nu cred c-am să mai vin la mere. Ai mei au aflat că te plac şi mi-au spus să stau acasă. Şi tu mă placi, nu-i aşa?

            Am dat din cap. Făcu o pauză lungă în care se uită la faţa mea plină cu coşuri.

– Dacă vrei, am să te scap de ele. Cred că e vremea.

            A început să-şi dea jos una câte una cele trei fuste colorate pe care le avea pe ea. Le întinse peste mere ca pe nişte pături. Simţeam că mă sufoc ca şi puştiul acela băgat cu capul sub apă, însă încercam să stau bărbăteşte la suprafaţă. Am presimţit că după ultima fustă nu mai era nimic şi am avut dreptate. S-a întins lângă mine blândă şi câteva minute bune nu am văzut în jurul nostru decât merele roşii care treptat se dădeau la o parte.

 SUS

II
 

            Când m-au trimis la spitalul din Braşov am fost sigur că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Pe atunci nu-mi puteam dori mai mult decât să lucrez într-un spital mare din Transilvania. Piciorul lui Dumnezeu a început să-mi alunece încet din mână atunci când directorul m-a chemat la el şi mi-a spus privindu-mă suspect peste ochelari.

             – Eşti ultimul venit şi ai să-ncepi de jos, cum am făcut-o cu toţii. Toate ţigăncile sunt ale tale.

            În spital exista o ierarhie aproape militară şi o distribuţie riguroasă a muncii. Pe vremea aceea medicii trăiau mai mult din ceea ce primeau de la bolnavi. Salariile noastre erau atât de mici, încât unii uitau să şi le ridice cu săptămânile. Când am ajuns şi eu la această fericită amnezie, am plecat în America.

             De la ţigănci nu primeai nimic şi ele îmi  fuseseră neoficial repartizate mie pentru o perioadă nedefinită de timp. Uneori primeam câte un coş cu ciuperci sau cu fructe de pădure. Pentru ele viaţa şi timpul curgeau în jurul naturii. Dacă le întrebam pe cele gravide când au avut ultima menstruaţie, îmi  răspundeau după lungi momente de gândire c㠄pe vremea murelor sau a zmeurei“. Tranziţia spre aşa-zisa lume bună a oraşului trebuia să o fac treptat, pe nesimţite, fără să deranjez pe nimeni.

La periferia oraşului exista o mahala mare de ţigani  şi doar acolo natalitatea continua să crească, după graficele trasate de partid. Restul oraşului părea să conspire tacit, chiar să saboteze   politica demografică.

După ce mi-am ispăşit stagiul de debut, am fost avansat şi mi s-a permis să consult şi la policlinica cu plată. Era prin anii ’80 şi ideea de proprietate privată şi liberă întreprindere fuseseră atât de tare puse la zid, încât eram convins că în curând totul va deveni bun comun, inclusiv noi. Policlinica cu plată părea o ciudată greşeală în tot acest context.  Pacienţii trebuiau să plătească o anumită sumă de bani, iar medicii primeau un procent. O mică oază de capitalism într-un deşert în care înaintam ca pe o imensă plajă care nu dădea la nici o apă.

            Clădirea în care funcţiona era mică şi veche. Era aşezată lângă o garnizoană militară şi arăta că un vagon uriaş, supraetajat, dezafectat. Coridorul îngust dădea în camere foarte mici în care cu greu încăpeau o masă de consult, un mic birou şi două scaune. Camerele comunicau ciudat între ele şi trebuia să vorbim încet, ca la o spovedanie, ca să nu se audă. Înainte de război fusese unul din bordelurile oraşului.

Eu consultam serile şi iarna după ora şase se oprea curentul electric. La intrare secretara îmi  dădea o lampa cu petrol şi cu ea înaintam pe coridorul întunecos, plin de umbre care aşteptau sprijinite de pereţi. Mă simţeam ca un miner înaintând într-o galerie subterană. Oamenii începuseră să se obişnuiască şi cu întunericul. Femeile preferau totuşi să vină aici, unde puteau vorbi cu noi între patru ochi. Nu era nici o asistentă care să ne ajute. În spitale se simţeau urmărite şi se fereau de doctori ca şi cum am fi fost şi noi parte din sistemul draconic. Orice femeie între 16 şi 45 de ani era considerată o potenţială procreatoare care ascunde o sarcină. Într-una din seri, secretara mi-a spus ironic, înainte de a-mi înmâna felinarul:

–     Sus vă aşteaptă o „doamn㓅

O ţigancă şi bărbatul ei stăteau pe coridor. Le-am văzut cu greu feţele şi mustaţa lui imensă răsucită în sus a fost singurul detaliu concret până mi-a zâmbit şi mi-a arătat câţiva dinţi de aur. Ea nu mai avea aproape nici unul în gura. Tac amândoi.

–     Shocardan? adică Ce mai faceţi? îi întreb. Ştiu câteva expresii ţigăneşti şi totdeauna m-au ajutat să comunic cu ei.

–     Rău, doctore, îmi  spune el şi aşteaptă să-mi găsesc stiloul şi hârtiile. E borţoasă şi avem deja patru copii. E prea mult pentru noi. Am venit la matale să ne ajuţi cumva.
Era pentru prima oară când vedeam o ţigancă vrând să scape de sarcină. Instinctul le spunea că nu trebuie să te opui naturii şi voinţei lui Dumnezeu. Existau orfelinate care erau deja pline şi care aveau să devină şi mai aglomerate în anii care au urmat.

–     Nu fac avorturi, le spun direct.

– Nu spune încă nu, doctore, o să te plătim regeşte.

Scoase de la piept un obiect învelit într-un prosop, îl desface şi-mi pune pe masă un pocal mare din aur masiv. Ştiam că prin anii ’50 autorităţile comuniste au confiscat aurul ţiganilor, lăsându-le doar dinţii pe care unii au apucat să şi-i pună în grabă ca pe nişte mici lingouri ce le puteau păstra şi transmite mai departe.

–      Uită-te bine la el, e vechi de trei sute de ani. Asta a fost zestrea ei şi a aparţinut unui grof ungur de lângă Bistriţa. Dacă-l vrei, îţi spun şi povestea lui. Femeia tace şi priveşte în altă parte, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre ea.

–     Cum te cheamă? o întreb.

–     Sheherezada, îmi  răspunde ea gol.

–     Sheherezada? repet involuntar, ca şi cum ar fi fost imposibil. Mă uit la faţa ei resemnată, îmbătrânită înainte de vreme, la părul cărunt şi încerc să-i scot ridurile adânci de pe faţă şi să-i pun puţină lumină în ochi. Un miros puternic de mere a invadat camera, de parcă aş fi avut o halucinaţie olfactivă, şi mi-a venit aşa din senin să fredonez obladi-oblada. Eram tânăr şi încă inconştient de ravagiile pe care timpul le poate face cu noi.

                 A face avorturi în anii aceia era o afacere tentantă. Se plăteau sume uriaşe şi ştiam că unii din colegii mei o fac. Din când în când câte unul era prins şi dispărea cu anii în spatele gratiilor. Miliţia era pe urmele noastre şi până la proba contrarie toţi eram potenţiali saboteuri ai politicii demografice. Aş fi vrut s-o ajut cumva. Eram sigur că ea era fata din livada cu mere din Sigmir. Sheherezada  şi bărbatul ei şi-au luat pocalul de aur şi au plecat dezamăgiţi.

 Într-o seară am auzit bătăi puternice în uşa care mă despărţea de camera de consultaţii vecină. Era aproape de ora închiderii şi nu mai era aproape nimeni la policlinica cu plată.
            – Am nevoie de ajutor! Am recunoscut vocea disperată a unuia dintre colegii mei care consulta acolo. Am ieşit pe coridorul pustiu şi întunecos. În camera alăturată lumina cunoscutul felinar şi o lanternă mică de buzunar pe care colegul meu o ţinea în gură. Da, în gură, căci mâinile îi erau ocupate şi îi tremurau. Pe halatul alb şi pe faţă era împroşcat cu sânge iar el continua să chiureteze nervos o femeie care sângera profund.

– Te rog ajută-mă cumva, altfel o să moară.

             Nu am înţeles nimic din ce se întâmpla acolo, însă mi-am pus reflex mănuşile şi am comprimat abdomenul femeii până la aortă ca să opresc cumva sângerarea. Colegul meu avea faţa invadată de groază şi aproape înghiţise lanterna. M-am uitat la femeie şi atunci am văzut-o pe Sheherezada, albă ca varul, privindu-mă cu ochii duşi adânc în orbite până dincolo de viaţă.
            – Opreşte-te! am strigat la el. Cred că ai perforat-o. Trebuie să o ducem urgent la spital.
            – Ştii bine că acolo mă vor aresta.

            Am învelit-o repede într-o pătură şi am pus-o pe bancheta din spate a maşinii. Spitalul era aproape şi nu ne-am oprit decât în sala de operaţie. Urma noastră era marcată de o dâră lungă de sânge. Am operat-o amândoi cu sufletul la gură şi am reuşit s-o salvăm după ce i-am scos uterul şi un metru de intestin. Totul se desfăşurase atât de repede încât n-am avut timp să mă gândesc la consecinţe. L-am lăsat pe colegul meu s-o închidă şi am ieşit din sala de operaţie. La uşă ne aştepta miliţia gata să ne pună cătuşele pe mână. M-au luat într-o maşină şi următoarele câteva ore m-au interogat cu schimbul la sediul miliţiei. Spre dimineaţă au vrut să mă lase să plec însă am avut o ezitare atunci când ofiţerul m-a întrebat dacă am mai văzut-o înainte pe ţigancă. Doar nu era să le povestesc de remorca de mere din Sigmir şi de criza mea pubertară. Am petrecut încă o zi în beciurile miliţiei gândindu-mă la povestea Sheherezadei. Pereţii, gratiile, tavanul mucegăit şi ceva care plutea greu în aer te făceau să te simţi involuntar vinovat. Vinovat că exişti şi că nu poţi să faci nimic. Noaptea am visat că trăgeam o remorcă de mere roşii lăsând în urmă o dâră de sânge pe care pământul o sugea lacom.

A doua zi mi-au dat drumul fără nici o explicaţie. Pe Sheherezada am găsit-o într-un salon la reanimare fumând. Asistenta îşi dădu ochii peste cap în semn de neputinţă şi deschise larg fereastra. Şi ea era păzită la uşă de un miliţian care fuma şi el. După două săptămâni s-a vindecat şi a plecat şi mai bătrână decât venise. Ţiganii aveau în general o mare rezistenţă biologică, până ajungeau la 40–50 de ani, după care se prăbuşeau repede. Sheherezada ajunsese acolo mai repede ca alţii.

Colegul meu, care era pe atunci secretarul de partid pe spital, a reapărut, spre surprinderea tuturor, după câteva zile. Eram convinşi că nu-l vom mai vedea pentru o vreme. A venit direct la mine.

– Ştii cine m-a salvat? m-a întrebat cu o voce dezinvoltă. Un broscoi, trăiască broscoii!  Femeia nu era gravidă iar testul de sarcină a fost negativ, mi-a zâmbit cu subînţeles. De altfel, asta ne-a salvat pe toţi, inclusiv pe ţigancă. Nefiind gravidă, nu putea fi acuzat de întrerupere ilegală de sarcină…

Impresia mea din timpul operaţiei fusese cu totul alta. Aranjamente se făceau şi pe atunci. Mai ales dacă erai secretar de partid.

Pe atunci testele de sarcină se făceau numai pe broscoi. Ei erau cei care certificau dacă femeia era gravidă sau nu. După revoluţie, când avorturile s-au legalizat, am aflat că secretarul de partid era cel care-i ajuta pe mai marii zilei când aveau probleme cu soţiile, căci şi lor li se întâmpla.

Colegul meu avea o casă mare, somptuoasă şi după revoluţie a dat o petrecere unde ne-a invitat pe toţi. Avea o colecţie de artă impresionantă pe care ne-a prezentat-o cu mândrie. Într-una din camere, în contrast, era o cutie mare din lemn ca un dulap fără uşi, în mijloc cu un vizor mare.

– Uită-te prin el, mi-a spus.

Înăuntru am văzut rafturi pline cu obiecte aşezate pe catifea roşie: peşti de sticlă primiţi de la bolnavele de la fabrica de sticlă, carburatoare şi rulmenţi de la fabrica de tractoare, ouă pictate, panglici de la fabrica de panglici, cuţite de vânătoare. În mijloc trona pocalul de aur al Sheherezadei. Privit prin vizor, totul părea o compoziţie stranie, suprarealistă.

–        Când se va deschide un muzeu hazliu al comunismului, am să donez colecţia aceasta. Apropos de pocal, să ştii că nu e de aur.

După un timp portarul de la spital mi-a spus că o femeie mi-a lăsat un coş cu mere roşii la intrare.

SUS 

 

BICICLETE, BAZOOCI, CUŢITE         

            Fabrica de biciclete era o construcţie imensă, cu un număr secret de muncitori şi muncitoare. Bine aşezată între munţii ce înconjurau oraşul, putea trece neobservată de sateliţii din cer, dacă vreunuia i-ar fi trecut prin microprocesoare să se uite spre lumea noastră ciudată, să vadă ce mai facem noi acolo jos. Cred că începusem să devenim transparenţi, aproape invizibili chiar şi pentru ochiul lui Dumnezeu, care ne uitase. După ce venea toamna ş cădeau frunzele păream cu toţii nişte stafii prăfuite, care ne mişcam ca şi cum n-am mai fi fost siguri că merită să ducem o existenţă adevărată. Mă miram că pământul văzut de sus e descris ca Planeta Albastră, adică uniform de albastru şi de frumos, fără nici o diferenţă de nuanţă acolo unde lumea noastră umplea panorama. Eram într-o fază de mare disperare, cum numai prizonierii pot să aibă. Tot aerul din jur părea infiltrat cu un strat dens de neputinţă şi nepăsare, şi m-aş fi aşteptat ca asta să se vadă cumva de acolo de sus.

            Muncitoarele de la fabrica de biciclete aveau un zâmbet de o tristeţe şi resemnare specială, aşa cum le vedeam în fiecare marţi. Păreau nişte personaje ieşite din cartea lui George Orwell „1984“ pe care o citeam pe ascuns, cu dicţionarul, în acelaşi an cu titlul.

            Când intram în uzină, un tip înarmat mă lua sub escorta lui până la cabinetul medical. Simţeai de la început că intri într-o altă lume stranie, cu un aer de ghetto camuflat într-un înveliş cenuşiu, kafkian. Oamenii îmbrăcaţi în salopete de doc nu mişunau de capul lor pe aleile drepte şi egale. Bărbaţii nu purtau în colţul gurii ţigara fără filtru cu jarul ajuns la buze şi păşeau parcă altfel, că nişte roboţi programaţi.

Clădirile fabricii se întindeau până departe şi păreau o uzină suficient de mare să producă biciclete pentru toată Europa. Podurile şi subsolurile lor puteau să adăpostească o lume nevăzută, paralelă cu realitatea. În oraş se spunea că dacă ai cumpăra o bicicletă şi ai monta-o fără să respecţi instrucţiunile, ar putea să iasă o mitralieră sau o bazookă. Toată lumea ştia că fabrica de biciclete e o mare uzină de armament. Acolo trebuia eu să fac săptămânal controlul ginecologic la cele nimeni nu ştia câte mii de femei. Erau strict programate în pauza de prânz când trebuia să văd în nu mai mult de două ore între 40 şi 60 de femei. Toate erau între 18 şi 42 de ani. În afara acestor limite femeile nu prezentau nici o importanţă, fiind, cel puţin din punctul oficial de vedere al autorităţilor, în afara perioadei reproductive.

            Maistrul care avea lista celor programate le încolona şi le aducea la cabinetul medical. Refuzurile erau rare căci altfel nu-şi primeau chenzina. Acolo am învăţat să mă mişc repede, eficient la rândul meu, ca un robot. Fiecărei femei îi făceam un examen ginecologic sumar şi un Papanicolau. N-am văzut niciodată vreun rezultat de laborator. Nu se presupunea să vorbesc cu ele mai mult decât să le întreb câţi copii au şi când au avut ultima menstruaţie. Adevăratul motiv pentru care era organizată această mascaradă cu pretext uman era depistarea sarcinilor ascunse. Fiecare fabrică din oraş era supusă acestui triaj macabru. Aici femeile puteau să fie constrânse, luate prin surprindere, la grămadă, ca o turmă închisă în ţarc. Mesajul era clar pentru toată lumea şi ele urau controalele astea, deci şi pe mine. Nu suport să mă ştiu detestat, cel puţin nu la nivelul acesta. Scad în ochii mei şi nu mai funcţionez bine. Aşa că încercam aproape instinctiv să fiu cât mai amabil şi mai politicos cu ele. Vorbeam tot timpul în cele două ore, întrebându-le ce mai fac, cum o duc cu sănătatea, lăsând pe seama asistentelor ultima lor menstruaţie, care devenise o obsesie pentru autorităţi. Am încercat chiar să contactez conducerea fabricii şi să propun o întâlnire cu femeile în care să le explic importanţa reală a controlului ginecologic. Nimeni nu părea interesat de asta aşa că n-am avut şansa să mă dezvinovăţesc public.

            Sala de aşteptare era de fiecare dată plină ochi cu zeci de femei ca nişte umbre sprijinite de pereţi. Erau toate îmbrăcate în salopete albastre, pătate, mirosind puternic a oţel încins şi praf de puşcă. Când intram se făcea linişte şi auzeam câte un „ăsta e tipul“.

            Odată una cu simţul umorului scăpat de sub control rupse liniştea spunând: „ăsta ne caută de ouă ca pe găini“. După care m-au mitraliat cu un râs metalic, nervos. Nu mă priveau cu ură dar nici nu se uitau la mine ca nişte femei care veniseră la doctor de bunăvoie. Treceam printre ele uitându-mă în jos, ca un vinovat care ştie că va fi achitat de fiecare dată. Dacă aş fi refuzat să merg acolo,  ar fi fost grav. Aşa cred cel puţin, căci nu am încercat niciodată. Nici unul din noi nu avusese curajul s-o facă. Ar fi fost probabil un gest inutil, într-o lume în care nu exista decât supunere. Şi poate că un alt medic ginecolog pe care l-ar fi adus în locul meu nu ar fi pactizat tacit cu ele cum făceam eu.

            Se dezbrăcau câte trei deodată, în văzul tuturor, pe o bancă îngustă într-un colţ al camerei de consultaţie. Una ieşea, alta intra.

            – Mai repede, vă rugăm, le instruia una din cele două asistente.

            Goale de la brâu în jos, atingându-se una pe alta în spaţiul îngust, îşi studiau cu coada ochiului formele goale ca într-o saună arhiplină în care nimeriseră din greşeală. Cuvinte ca „intimacy“ ori „privacy“ fuseseră scoase din vocabularul nostru. „Privacy“ se putea traduce atunci doar ca privaţiune, cuvânt familiar, bine intrat în capul nostru.

            De pe peretele opus ne urmărea pe toţi, cu privirea lui goală, marele supraveghetor. Poza lui Ceauşescu nu lipsea din nici o încăpere publică. Ne obişnuisem cu faţa lui dolofană, de ou neclocit, înrămată la nesfârşit în acelaşi tablou, aşezat peste tot ca o fereastră falsă care nu se deschidea niciunde. El a fost cel care a spus la unul din congresele partidului, că fetusul din burta mamei este proprietate de stat. Cu toate acestea eram al naibii de eficienţi, la acele controale.

            Cele două asistente care mă ajutau intrau repede în funcţiune. Totul se mişca asemeni unei bande rulante.

            – Uter de mărime normală, asta dictam asistentei de fiecare dată, fie că era adevărat, fie că descoperisem o sarcină. Atunci le priveam în ochi conspirativ.

Se mişcau rapid, călcând desculţe cu jumătate de talpă pe dalele reci de ciment. Goale de la brâu în jos păreau parte dintr-un balet grotesc regizat pe jumătate.

Cele terminate săreau efectiv în salopete şi ţâşneau afară. Unele se întorceau ruşinate după un timp căci luaseră din greşeală salopeta sau chiloţii alteia şi asta agrava lucrurile pentru că banda rulantă se oprea pentru un timp. La sfârşitul consultaţiei, pe bancă unde se dezbrăcaseră, rămâneau chiloţi, ciorapi încurcaţi sau uitaţi, pe care nu-i mai revendica nimeni.

Se întorceau grăbite în clădirile lor misterioase unde continuau să toarne nitroglicerină sau să facă ţevi pentru biciclete ori mitraliere. Aveam să aflu că în fabrica aceea mai făceau şi alte arme secrete pe care le strecurau afară cu grijă şi mi le aduceau şi mie.

După un timp nu s-au mai uitat urât la mine şi au început să mă caute ca paciente adevărate în policlinica cu plată. Acolo, după consult, aproape fiecare îmi dădea, la fel de conspirativ, acelaşi lucru – un cuţit mare de vânătoare, făcut pe sub mână din oţelul bazoocilor, în acea fabrică de biciclete.

            Cuţitele arătau toate la fel: mânerul din corn de căprioară, lama lată şi ascuţită care avea gravată pe ea cam aceleaşi scene de vânătoare – un cerb fugărit de câini pe o parte, şi un lup singuratec urlând a pagubă la lună pe cealaltă. Totul desenat foarte naturalist în oţelul tare, inclusiv aburii care ieşeau din gura animalelor.

            Ajunsesem posesorul unui adevărat arsenal de cuţite şi toţi prietenii şi rudele mele primeau în dar câte unul de ziua lor. După o vreme, când eram invitat la câte o petrecere sau sărbătoare, mi se spunea direct – „sperăm să nu ne aduci iar un cuţit…“.

Am păstrat unul şi când am emigrat am vrut să-l iau cu mine în America. La vamă bineînţeles că l-au văzut pe ecran şi mi-au deschis valiza în care îmi luasem ceea ce considerasem mai important după 36 de ani. Vameşul l-a scos din tocul de piele şi a studiat scenele de vânătoare de pe lama tăioasă.

            – Şi ce cauţi cu ăsta în avion? M-a întrebat rece.

            – E doar o amintire.

            – Amintire? Ai lucrat cumva în vreo fabrică de armament? Sau de biciclete? Mi-a spus apoi ca un iniţiat.

            – Eu controlam doar femeile, i-am răspuns vag, speriat că nu mă va lăsa să urc în avion.

            Cuţitul mi l-a oprit la vamă însă eu am reuşit să plec cu valiza mea cu amintiri permise.

****************************************************************************** 

Fragmente din volumul Intre doua lumi – Povestirile unui doctor de femei

 SUS

HOME | Cabinet medical | Carti si publicatii | Biografie | Comanda carti | Contact