Poeme de Adrian Sangeorzan
ARDEALUL DIN INTERCITY
Din intercity Ardealul se vede din
fundul curţilor.
Bostani sub căpiţe de fîn
Grămezi de capete tăiate mestecîndu-şi
sîmburii.
Tata pescuind în cravată pe malul
Someşului
Mă salută cu fiecare vagon care trece.
Un cîrd de gîşte albe întorc deodată
Şi îi sperie peştii.
Nu mai trag ca înainte, îmi spune.
Geamul se abureşte de brumă
Scriu pe el într-o limba care se citeşte
invers pe partea cealaltă.
Turnul înclinat al bisericii săseşti
peste livada cu mere.
Împiegatul garii din Saschiz pictează
verdele în trei limbi deodată.
Cîrciumi făcute să uiţi ce-ai vrut să
spui
Bărbaţi gravi par să conspire
Prin fumul gros al ţigărilor.
Slot machines mute, cazinouri de bauxită
Cîştigătorii îşi scot monedele din
scorburi
Tapiţate cu istoria ce nu se răzbună în
aceeaşi viaţă.
Porumb şi cimitire pe dealuri.
Plouă.
Morţii alunecă unii în braţele altora.
SUS
LENTILA DE SARE
Pe unde trec las
urme uşor de recunoscut.
Detectivi maniaci,
bolnavi de adevăr
Mă adulmecă după
dâra de viaţă:
Talpa mea în nisip
ascunsă
De limba valului
complice,
Umbra pe zid
Inţeleasă cu piatra
cea rece,
Lacrima în care văd
lucrurile
Ca printr-o lentilă
de sare.
Mereu le scap cu
ceva.
Sufletul meu nu
lasă urme.
Amprenta lui nici
eu nu o ştiu,
Se şterge
De cum încep să
gândesc.
SUS
MĂRTURISIRE
Sunt vinovat,
Am recunoscut
înainte de a fi acuzat.
Era un aer de
judecată de apoi
Cum nu mai simţisem
niciodată.
Cele făcute şi
gândite
Se uitau unele la
altele în oglindă
Şi schimbau măştile
între ele.
Unui gând bine
ascuns
Incepuseră să-i
trosnească oasele.
Atunci n-am mai
putut răbda şi am strigat -
Sunt vinovat de
toate, domnule judecător.
S-a făcut o linişte
de moarte.
M-a privit peste
nori indiferent
Şi m-a condamnat
din vîrful buzelor
La încă un viitor.
SUS
ÎNCĂ UN OCHI
Sunt lucruri pe
care le văd numai cu tine
Ca pasări zburând
într-o aripă
Sau limbile
ceasului ascunse sub pat
La ora 11 şi 11
când timpul trage de pe noi cearşaful.
Iţi amintesti,
iarna trecută smochinul din curte
Ne arunca în
fereastră cu fructe neculese
Ningea iar tu
treceai uşor pe vârfuri
Prin orgoliul meu
fără să laşi urme
Doar când sunt
singur văd
Pânza paianjenului
furios
Ţesută între nori
seara
Când peşti
zburători îşi încearcă norocul
Doar când sunt
singur simt sforile
Mişcându-mi mâinile
şi gândurile
Într-un balet
neputincios
Fără tine partea
dinspre nord a sufletului
Imi scapă pe sub
uşă
Cu timpul care
trage ca un curent rece
Nu vezi că împreună
Avem un ochi
Dincolo de vedere
SUS
PROZA DE ADRIAN SANGEORZAN
fragment din volumul Circul din
fata casei
A doua zi m-am întors
la Bistrița și știam că nu mai e mult până va veni circul. Aveam o stare de
mare neliniște care numai de-acolo mi se putea trage.
N-am dat niciodată doi
bani pe presimțiri sau pe vise. Am avut de-atâtea ori vise groaznice,
apocaliptice chiar, încât aș fi putut să prevestesc chiar eu sfârșitul
lumii sau câteva dezastre mai mici. Mă îngrozeau dar nu credeam în puterea
lor și de cum mă trezeam mă scuturam de ele și le uitam fericit. Nu-mi
povesteam niciodată visele, nu credeam în ele, nici în presimțiri. Astea
sunt treburi de femei. De altfel eram convins că dacă vrei ca toate astea
să nu se adeverească e bine să nu vorbești nimănui despre ele. Mor în tine
sau acolo de unde au venit.
Când ai o presimțire
puternică e ca și cum ai sta tot timpul cu un gând băgat într-o priză de
joasă tensiune. Seamănă cu un curent care trece continuu prin tine, domol
dar sâcâitor de nu știi dacă-ți face bine sau rău. Așa mă simțeam în zilele
acelea de așteptare.
În plus mi-a venit din
senin nevoia de-a mă duce la frizer, ceea ce nu mi s-a-ntâmplat niciodată.
Voiam să arăt bine și i-am spus omului cu foarfeca să mă tundă cu grijă.
Cel mai bine te vezi la frizer pentru că n-ai unde să te uiți și pentru că
veșnic aștepți să iasă la iveală un alt om de sub frizura proaspătă. L-am
rugat să mă radă puțin și la bufnit râsul. Mi-a tras de două ori cu briciul
peste puful de sub perciuni și senzația țepilor moi și rari rămași în urmă
mi-a bucurat mult timp buricele degetelor.
În noaptea aceea am
dormit buștean, fără vise, și când m-am trezit dimineața am văzut cupola
circului gata înălțată. Oameni grăbiți întindeau corzile dintre stâlpi
într-o liniște de necrezut ca niște profesioniști care știau exact ce-au de
făcut și care nu puteau să piardă nici o clipă.
Circul încă funcționa
bine, era poate singurul lucru care mai funcționa cum trebuie în lumea
noastră.
În fața geamului
aceeași menajerie care-și orânduia cuștile mobile umplute cu vieți furate.
În locul lui Rajah era o girafă care-și bălăngănea nervos capul dintr-o
parte în alta, ca o antenă bătută de vînt. Nu vedeam niciunde trompa și
urechile clăpăuge ale lui Rajah. E greu să nu ții un elefant la vedere.
M-am îmbrăcat încet,
tacticos, și când mi-am legat șireturile am văzut că-mi tremurau mâinile
Mi-am pus cămașa albă pe care-o purtam doar la serbările de sfârșit de an
ale școlii sau când aveam vreo sărbătoare. Mi-am și lustruit pantofii de
parcă m-aș fi dus la biserică. Hotărâsem să nu mă grăbesc, să nu dau buzna
la circ ca un disperat care nu mai văzuse oameni și animale.
Pe maidan era mare
agitație, te mișcai greu printre acei oameni cu treabă care era clar că
voiau să-și înceapă reprezentațiile cât mai repede. Nu vedeam vagonul pe
roți al Norei însă totul era așezat aiurea, altfel decât anul trecut. M-am
dus la menajerie și primul om de la circ pe care l-am întâlnit l-am
întrebat unde-i elefantul. Toți ridicau din umeri ca și cum numai de
elefant nu le ardea lor.
Cei de la circ, când nu
sunt în costumele lor de reprezentație, pudrați, mascați, cu zâmbete late
pe figuri, sunt greu de recunoscut, de parcă ar fi alți oameni. Mai ales
clovnii. Anul trecut mă împrietenisem cu unul pe care-l admiram fără rezeve,
unul mai în vârstă care zicea că vrea să se pensioneze. N-ai zice că până
și clovnii ies la pensie. Avea genul de umor care-mi plăcea mie, adică te
făcea la început să râzi în tine, să aduni înăuntru hazul până nu mai avea
loc și apoi să dai sănătos pe dinafară. Nora zicea că-i un om foarte
singur, adică fără familie, copii, și că înainte de război fusese profesor
de pantomimă la Paris. O artă mai ciudată în care oamenii se prefac că fac
lucruri, mișcându-se atât de convingător încât te conving că le fac cu
adevărat. Dacă mă gândesc bine unul ca el trebuia să fi ajuns de mult erou
al muncii în lumea noastră, însă el era un biet clovn la care unii ca noi
din provincie de-abia catadicseau să zâmbească.
L-am văzut stând pe
treptele vagonului lui c-o sticlă de bere în mână. Îmbătrânise mult și un
clovn aproape de pensie care privește blazat în gol în timp ce bea o bere
caldă nu-ți oferă un tablou prea vesel. M-am apropiat de el dar nu m-a
recunoscut. Sigur că-și făcea prieteni peste tot pe unde umbla, de unde era
să mă mai țină tocmai pe mine minte, cel pe care nu-l mai recunoșteau nici
mătușile apropiate. Mă obișnuisem cu asta de când crescusem atâta.
-Sunt prietenul Norei,
fata săritorilor la trapez. Nu știți unde e vagonul lor? Atunci m-a
recunoscut și a dat pe gât cu gâlgâituri încete și înfundate toată sticla
de bere. M-a privit inexpresiv și mi-a spus simplu, după ce s-a șters cu
dosul palmei:
-Nu mai sunt cu noi,
băiete!
Ne-am privit unul pe
altul îndelungat, el neștiind dacă trebuie să mai spună ceva, eu nefiind
sigur dacă e bine să mai pun întrebări. A întins o mână lungă înăuntrul
vagonului și a scos-o cu o altă sticlă de bere pe care a deschis-o izbind
capacul cu dosul palmei de marginea scării. Nici că am văzut vreodată o
sticlă de bere deschisă altfel. Și-a dat capul pe spate și a sorbit-o până
la fund, încet, cu ochii închiși și când i-a deschis nu i-a plăcut că mai
eram acolo.
-Sunt cu circul mare
din Moscova. Eu tăceam, îl priveam și era clar că ochii mei bulbucați îl
puneau în încurcătură.
-Și Nora?
-Fata a rămas în țară.
A tăcut ca și cum toate astea nu mă priveau și pe mine, erau secrete de-ale
lor din lumea circului ambulant. Ce pricepeam eu un băiat simplu dintr-un
oraș uitat din Transilvania care aștepta tot anul să vină circul ca să se
mai distreze și el? Aveam însă o figură încât i se făcuse probabil milă de
mine.
-Uite ce-i băiete, văd
că suferi dar fata săraca a cam terminat-o cu circul. Nici nu mai vrea să
audă de el.
Mă blocasem și tăceam
strâmb ca o statuie prospăt turnată care nu se putea răci. La început am
crezut că Nora murise însă clovnul zisese fata săraca ori numai despre
vii spui săracii....
-Bine, am să-ți spun
unde e. Mi-amintesc figura de anul trecut cu elefantul. Mi-a plăcut la
nebunie figura cu elefantul. Ha, ha, ar trebui făcute mai des chestii
de-astea, doar e circ acum peste tot, ce să mai vorbim. Doar noi, clovnii,
ne mai luăm în serios meseria. De-abia aștept să mă pensionez, naiba să-i
ia. Păi fata asta are ghinion în primul rând pentru că are așa niște
părinți. Niște descreierați care voiau neapărat să ajungă la circul mare
din Moscova. Nu Paris, Roma sau Londra... Lucrurile s-au schimbat, băiete.
Încercau tot felul de nebunii la trapez, doar-doar o să-i bage cineva în
seamă.
Mi-a întins și mie
sticla de bere dar mie nu-mi plăcea berea. I-am cerut o țigară pe care a
aprins-o el și după ce-a tras două fumuri mi-a întins-o.
-Zicea că dacă întrebi
de ea să-ți spun c-ar vrea să te vadă. A mai spus că aveți lucruri de
terminat împreună. E la Timișul de Sus, prima stație după Brașov. Uite aici
adresa ei.
Am fumat cum nu mai
fumasem, trăgând adânc în piept, locul unde mi se amestecau toate de-a
valma. Capul îmi era gol, nu exista.
-Și elefantul?
-El voia oricum să
scape. După ce-a plecat fata a dispărut într-o noapte rupând lanțul care-l
lega de picior. A ieșit undeva în câmp și s-a așezat la o barieră în
mijlocul căii ferate. Degeaba a fluierat și-a fluierat locomotiva
marfarului, că el nu s-a mișcat din loc. Ce să mai vorbim, un tren în mare
viteză, l-a spulberat pur și simplu cât era de mare. N-au mai găsit din el
nici fildeșii. Împiegatul îi caută și astăzi. Oricum se săturase, era
bătrân și plângea toată ziua. Mai vrei o țigară?
L-am lăsat pe bătrânul
clovn și m-am dus în fundul grădinii unde am vărsat îndelung. Eram nemâncat
așa că din mine ieșea doar otrava și balastul așteptării acelui an întreg.
Simțeam că mă voi întoarce pe dos ca o haină pe care-o dezbraci. Nu știam
ce să fac. Eram pentru prima dată complet neputincios, iar neputința îți dă
niște amețeli și niște grețuri speciale cu care e greu să te lupți.
Ionică își uitase coasa
lângă un prun așa că am luat-o și am început să culc la pământ iarba înaltă
cu o furie care-mi făcea bine. Am cosit scrâșnind din dinți toată grădina
și mirosul ierbii tăiate mă întărâta și mai tare. Pe măsură ce puneam jos
ca un profesionist aceea iarbă în care ar fi trebuit să mă tăvălesc cu Nora
am început să pricep că nu totdeauna poți să te pui de-a curmezișul
lucrurilor care ți se împotrivesc și trebuie să le iei așa cum vin. Nici
iarba aceea nu se putea feri de coasă. N-a fost vorba de nici o revelație,
doar o simplă constatare ca atunci când nu mă trezeam dimineața la timp, și
întârziam la școală. Știam că voi fi pedepsit, că nu mai pot schimba nimic
dar tot mă grăbeam gâfâind crezând că astfel mai pot întoarce lucrurile.
N-aveam decât să mă duc
s-o văd. Aveam ceva bani, existau trenuri și gări câte vrei, nu mai eram un
mucos și disperarea e bună și ea la ceva, te împinge înainte ca un cot
ascuțit înfipt în coaste. Eram furios, pentru că atunci când am intrat în
casă sora-mea m-a întrebat dacă m-am bătut cu cineva. Am urcat în pod și am
scos de după grinda unde ascunsesem sabia, niște bani pe care reușisem să-i
economisesc. Voiam să-mi cumpăr o pereche de schiuri vechi de la un vecin.
Am coborât în casă și mi-am pus câteva lucruri în rucsacul de școală, mi-am
făcut la repezeală un sandviș cu untură apoi am profitat că ai mei nu erau
acasă ca să pot s-o șterge fără circ, explicații și amenințări. I-am spus
totuși sorei mele care mă privea speriată întrebându-se poate dacă nu mi
s-a întors nebunia:
-Spune-le că am plecat
la Timiș pentru câteva zile. Nora, fata circarilor, e acolo. E logodnica
mea să știi...Nu fug de-acasă, așa să le spui.
Am trecut pe la Gil
care mi-a împrumutat niște bani fără întrebări și condiții. I-am pus pe
toți într-un buzunar ascuns al pantalonilor.
La gară am ajuns și
prea târziu și prea devreme. Trenul meu abia plecase și celălalt era mult
prea târziu. Aveau acolo o hartă mare a țării și am găsit ușor pe ea
Brașovul și Timișul de Sus. Ce noroc că nu aveam o țară prea mare. Am ieșit
la șosea la capătul orașului, acolo unde fac navetiștii cu mâna mașinilor.
Am început să fac și eu semn mașinilor, doar că în mână fluturam o hârtie
de 25 de lei. Cine ar fi luat altfel un puști ca mine?
A oprit un camion care
mergea la Târgu Mureș. La volan era un om într-un maieu care nu mai era de
mult alb și care a ținut tot timpul în gură o țigară aprinsă fără filtru pe
care-o schimba cu alta atunci când jarul îi ajungea la buze. I-am spus că
mă duc la Timis să văd o rudă. Ce rudă? Nu i-am spus și omul cu maieu a
simțit că ceva nu era în regulă cu povestea mea. S-a mirat totuși că m-am
apucat de de fumat așa de repede, băiat educat. Doar copiii de țigani trag
așa tare din țigară și mi-a spus că doctorii mai nou zic că toți bărbații
în țara asta vor muri din cauza fumatului. Păream amândoi doi sinucigași
cărora nu le păsa de nimic.
Eu tocmai începusem să
mă simt bine în propria piele. Era prima mea ieșire în lume și aveam o
stare de excitare care depășea totul. E bine să călătorești. Peisajul se
schimbă tot timpul și cu el și gândurile tale. Cu cât te îndepărtezi de
locul unde te culci, te scoli, mănânci, înveți și-ți târâi zilnic mărunta
ta viață, cu atât te simți mai liber, mai desprins, iar nepăsarea lumii în
care pătrunzi ca un simplu necunoscut mi s-a părut o binecuvântare. Puteam
să fiu orice voiam eu să fiu, nu mă oprea nimeni.
SUS
fragmente din volumul Intre
Doua lumi Povestirile unui doctor de femei
STUDENŢIA
Medicina continua să fie o profesie dorită. Halatele albe
rămăseseră singurele uniforme care îşi mai păstrau nepătate vechile insemne.
La terminarea studiilor, înainte de înmânarea diplomelor, se depunea încă
jurământul lui Hipocrat, rămas în esenţă acelaşi din vremea vechilor greci.
Bolile, rămase şi ele aceleaşi, erau singurele lucruri care nu se
schimbaseră, continuând să ne ţină legaţi de o lume adevărată, reală, care
nu putea fi complet anulată de sistemul artificial în care trăiam.
Intratul la
Medicină a fost primul meu mare pariu cîştigat cu viaţa. Aveam 18 ani şi
tocmai mi se făcuse frică de viitor, care pe atunci avea pentru mine o
reprezentare inversă. Îl simţeam nu în faţă, unde îi e locul, ci în spate
de unde venea ca un bolid gata să mă strivească.
În anii 70 se
intra foarte greu la medicina. Erau cam 10 candidati pe un loc şi gândul că
eu trebuia să fiu mai bun ca alţii 10 îmi dădea fiori de groază. Mai era şi
ameninţarea cu armata în care mă vor lua cu siguranţă dacă nu intram. Acolo
urma să zac într-o uniformă uzată un an şi jumătate, timp suficient să uit
totul şi să ajung la coada celor 10. Bătrînii încă mai spuneau că armata te
formează, te face bărbat, te disciplinează, te întăreşte, înveţi să bei
vârtos, să fumezi şi să chiuleşti cu cap. Toate astea cer pricepere,
dedicaţie, nu vin din senin, ca şi deprinderea de-aţi servi patria toamna
la culesul recoltei. Acolo învăţai să iubeşti libertatea, adică ceva ce se
numea aşa în afara cazărmilor comuniste. În final te alegeai cu nişte
tatuaje făcute prost la beţie şi cu câteva poze de grup din care mai tîrziu
nu te va mai recunoaşte nimeni.
Perspectiva asta a
stârnit în mine o îndârjire pe care şi astăzi mi-e greu să mi-o explic. Era
ceva mai mult decât o simplă motivaţie sau decât frica de eşec. Trăiam
într-o lume în care fiecare tren pe care-l scăpai putea fi ultimul. Tinerii
de azi au opţiuni ameţitoare. Aş putea scria cîndva un eseu bizar despre
paradoxalele avantaje ale unei lumi cu puţine alternative.
Cu toată
silinţa mea, care mă împingea înainte cu biciul în mînă, nu ştiu dacă aş fi
ajuns vreodată doctor dacă nu ar fi fost Gubeş, profesorul de biologie. Un
dascăl de modă veche aparţinînd unei lumi dispărute, care a continuat cu
încăpăţînare să lumineze minţile unei întregi generaţii de elevi într-un
orăşel din Transilvania, peste care timpul se scurgea mai încet, fie din
cauza ceasului din turla catedralei germane, neuns de sute de ani, fie a
fostului zid de apărare acum întrerupt şi inegal ca şi istoria din jurul
lui.
Gubeş şi mama mea, fără
a fi înţeleşi între ei, m-au convins să abandonez nişte vise de ocazie. La
început ideea de a mă face profesor de sport, unde trebuia să învăţ doar
anatomie, apoi aceea de a ajunge veterinar, pentru care se adăuga chimia,
materii pe care mă simţeam în stare să le înghit. Mama mi-a vorbit apoi
despre viaţa mea viitoare care se va petrece într-un trening mereu
transpirat, pe care soţia mea îl va spăla în silă, sau despre cum voi
asista la naşteri vacile vreunei cooperative agricole. Gubeş a avut ultimul
cuvînt atunci cînd m-a convins că pot să fac faţă şi fizicii, care se
agăuga admiterii la medicina umană. La începutul ultimului an m-a acceptat
în echipa lui de pregătire pentru examnenul de medicină, iar eu nu puteam
să-i înşel aşteptările. Îl admiram cu toţii fără să ne fie frică de el. La
orele lui nu mişca nimeni. Pe lângă fiziologie şi anatomie arunca spre noi
cuvinte care continuau apoi să se rostogolească în mintea noastră încă
plină cu tobogane de joacă. Când ne-a predat funcţiile creerului ne-a spus
să nu notăm nimic pentru că mare lucru nu se ştie despre formarea
gândurilor şi a sentimentelor şi subiectul ăsta încă nu s-a dat la nici o
admitere. Ne-a propus să tragem un chiul şi să mergem peste drum unde rula
la cinematogrful oraşului filmul Love Story, să ne convingem singuri dacă
iubirea e doar rezultatul atingerii a două epiderme sau ceva mai mult. Cine
chiulea din proprie iniţiativă sau nu învăţa avea de ales între a se rade
pe cap, sau a săpa o groapă mare în parcul dendrologic al şcolii unde
plantam copăcei şi plante pe care le numeam în latină. Am avut din cauza
asta un păr foarte des în timpul liceului şi ştiam pe de rost toate
plăcuţele din parc.
Organiza excursii în
munţii Rodnei unde căutam floarea de colţ Leontopodium Alpinum şi alte
plante pe care trebuia să le ştim denumirea în latină, limbă pe care o uram
deşi de la ea ni se trăgeau majoritatea cuvintelor care ne ieşeau pe gură.
El ne-a învaţat cum să învăţăm, cum să ne educăm memoria şi voinţa, animale
săbatice greu de dresat, cum să ne contabilizăm timpul imediat, singurul
capital care ne aparţine. Gubeş era, fără să-şi dea seama, foarte american,
deşi pronunţa caraghios de fonetic cuvinte ca Massachuchets. Prezentul e
tot ce ne aparţine, spunea el, ziua de azi, săptămîna şi poate luna asta,
pe care trebuia să le parcelăm, să le împărţim în pătrăţele şi cuburi ce se
vor lăsa umplute doar cu esenţa lucrurilor. Îi era greu să conceapă că
puteam pierde timp visînd în gol sau şi mai rău, cu vreo fată care ne putea
deturna concentraţia, voinţa, memoria şi puterile. Nu fusese niciodată
căsătorit, trăia izolat, locuia cu mama lui, iar ideea că iubirea n-ar fi
decît rezultatul atingerii a două epiderme s-ar fi putut să-i aparţină.
Ne-a pregătit pentru fiecare pas al acelui mare examen, iar eu, care voiam
cu disperare să ajung doctor, îl ascultam orbeşte.
Doar pentru examenul
oral cred că bunicul meu a avut o soluţie mai bună. Deloc americană.
Trebuia să expun două subiecte, contra cronometru, în faţa unei comisii
formată din trei profesori universitari, perspectivă înfricoşătoare pentru
un puşti de 18 ani, pe care i-am mărturisit-o bunicului. Înainte de examen
mi-a dat un ceas de mână şi mi-a spus:
- Ceasul e ca să nu
întîrzi. Dar frică, băiate, să-ţi fie numai de judecata de apoi. Profesorii
ăia n-au cum să te judece pe tine. Nu ei te-au făcut. Sunt şi ei nişte
bieţi oameni ca şi noi.
M-a văzut neconvins şi a
adăugat puţin mai pornit.
- Fă şi tu ce făceam eu
când trebuia să ieşim din tranşee la atac. Întâi mă rugam şi-mi făceam
cruce cu limba, apoi ieşeam cu arma în mână înjurându-i cumplit pe toţi.
Cu cât îi ocăram mai tare cu atît prindeam mai mult curaj. Înainte de-a
intra la profesorii ăia fă şi tu la fel. În gând însă băiete, nu uita în
gând.
Nici unul din cei ce
m-au examinat n-a bănuit ce era la gura mea pe dinăuntru. Am luat examenul
cu o medie mare, făcînd-o pe mama să leşine iar pe tata să mă lase să fumez
cu el ca între bărbaţi la un pahar de bere.
În toamnă am
plecat în Clujul mult visat şi mama mi-a făcut o valiză ca şi cum aş fi
plecat în armată. Mi-a pus şi un aparat de ras vechi de-al lui tata deşi
încă nu-mi creştea barba. Aveam un început de mustaţă, subţire, atât cât să
fiu luat puţin în serios. Scăpasem de armată dar ajunsesem pe un alt front.
Clujul nu l-am văzut în primul an decât din tranşeele medicinei. Era in
1972, perioada de glorie şi bunăstare maximă a comunismului, dacă o noţiune
ca asta ar putea fi vreodată acceptată. Oamenii scăpaseră de unele din
spaimele anilor 50 şi încă nu începuseră să privească viitorul cu frică şi
neputinţă, ca pe o fatalitate. Poate qao nostalgie morbidă,
care ţine doar de vîrsta noastră de atunci. Oamenii odată convinşi de
eternitatea sistemului, aveau chef din nou să trăiască normal. Cel puţin
era destulă mâncare, lumină, căldură şi o felie subţire de libertate ni se
strecurase în ciorba cea de toate zilele. Ai mei îşi numărau în fiecare
seară banii rămaşi până la chenzină, însă erau tineri şi păreau fericiţi.
Mama purta pantofi cu tocuri înalte şi fuste strîmte şi îi plăceau filmele
cu Elvis Presley. Tata se ducea după şcoală la pescuit, fără sa-şi scoată
cravata, şi prindea peşti. Citeam cu toţii cărţi multe şi bune. Lucram
voioşi o grădină de zarzavaturi, care nu era a noastră, iar roşiile de
atunci aveau gustul adevărat al copilăriei. Vara se duceau la Borsec unde
tata îşi trata un ulcer cu ,,cele mai bune ape minerale din lume iar eu
rămîneam acasă unde făceam cu gaşca din cartier mici chefuri şi expediţii
prin pădurile din jur. Eram rupţi de restul lumii, dar erau o mulţime de
fisuri în gard prin care priveam lacomi. Foarte departe de adevărata
libertate, nu eram totuşi alienaţi.
În primele luni
de facultate mi-a fost dor de casă şi de ai mei şi nu le-am ascuns asta. Am
fost repartizat în căminul 6, camera 403, la complexul studenţesc din
Observator. I se mai spunea şi Huston din cauza observatorului de pe dealul
pe care trebuia să-l urcăm şi să-l coborîm de cîteva ori pe zi. Eram patru
într-o cameră şi balicii, adică noi, ocupam ultimul etaj. Cu fiecare an
coboram câte un etaj pînă ajungeam la parter unde se putea intra şi ieşi pe
fereastră.
Berni, un sas din Sighişoara, avea patul vizavi de al meu şi aveam să
rămânem împreună până la sfârşitul facultaţii Chiar şi după ce m-am
căsătorit în ultimul an, şi locuiam în căminul de familişti, treceam
zilnic pe la căminul Babeş unde Berni şi alţi celibatari se mutaseră. Avea
păr creţ şi o faţă plină de pistrui şi de dorinţa de a intra cât mai repede
în mijlocul vieţii studenţeşti pe care o simţeam pulsând în jur.
Gyula era venit din Baraolt şi era singurul mai în vârstă şi cu armata
de-abia termintă. Era cel mai ordonat din camera şi dacă-l strigai pe nume
răspundea reflex ,,Ordonaţi. Vorbea monosilabic, era veşnic încruntat şi
ne-a luat o săptămână să înţelegem că nu era nici încrezut nici traumatizat
de lunga armată. Pur şi simplu nu ştia bine româneşte iar noi rîdeam
prosteşte de dezacordurile lui pe care se străduia să le ascundă. Făcuse
liceul în maghiară, limbă în care dăduse şi admiterea şi a învăţat
româneşte de la noi ca şi arabii şi grecii care veneau în Cluj să studieze
medicina.
Cel
de-al treilea era Badea, oltean din Craiova, un băiat tăcut tocmai ieşit
dintr-o hepatită urâtă şi căruia îi curgea sânge din nas de câteva ori pe
zi. Clujul era pentru el o lume mult mai nouă decît pentru noi, şi odată
ne-a spus că se simte ca într-o altă ţară. Dormeam prost cu toţii şi-n
fiecare dimineaţă ne trezea Berni cu o beşină lungă ca un semnal de
trompetă. Gyula sărea să deschidă larg fereastra, înjurând în ungureşte,
Badea îşi controla nasul iar eu mă gîndeam că au mai rămas exact 6 ani pînă
vom ajunge doctori, căci despre asta era vorba până la urmă.
Primul curs
de anatomie era cel de oase, sau de ,,cionturi cum le numea Gyula, cu Albu,
cel mai temut profesor din primii doi ani. Se spunea că dacă treci de el
îţi poţi comanda parafă. Anatomia, cu toceala ei sinistră, aparent fără
rost, era materia de tortură şi de probă care făcea triajul celor nechemaţi
sau care nu erau dispuşi să tragă în jug. Dacă rămâneai repetent se anula
totul şi trebuia să dai admitere de la început. Câţiva au abandonat repede,
doi s-au decompensat şi au ajuns la psihiatrie cu un debut de schizofrenie,
iar unul s-a sinucis sărind de la etaj cu cartea de anatomie în mână.
Cărţi de anatomie nu se găseau. Ultima ediţie a lui Victor Papilinan era
din 1944, alta nu se mai publicase, iar cele care mai rămăseseră erau
anticuri de preţ ascunse nu se ştia unde. În anul nostru eram 240 de
studenţi iar biblioteca universităţii avea 5 volume. Într-o seară a apărut
la etajul balicilor şeful căminului, un student în ultimul an. Purta un
halat de casă din molton descheiat, direct pe pielea goală şi arăta
degajat ca un doctor care face vizita într-o secţie de bolnavi închipuiţi,
într-un film suprarealist de Fellini. Intra din cameră în cameră cu acelaşi
dicurs.
- Domnilor
colegi, bine aţi venit la medicină, cea mai frumoasă profesie. Unii dintre
voi vor ajunge doctori, alţii nu. Deocamdată totul se învârte în jurul
anatomiei şi dacă nu treceţi de ea, aţi căcat-o. Ştiu iubiţilor că n-aveţi
cărţi şi de-asta suntem noi aici, cei mai mari. Ştiu că ultima ediţie e din
vremea când Clujului i se spunea micul Heidelberg. Nu disperaţi, nu
plângeţi. Avem pentru voi 20 de volume gata învăţate. Adunţi bani şi vă
cumpăraţi câte unul pe cameră. Preţul creşte în fiecere an şi le veţi vinde
şi voi. Nu le subliniaţi, nu le mâzgăliţi. Dumnezeu să vă ajute, domnilor
colegi.
Toţi
profesorii, asistenţii, ni se adresau, cu domnule coleg. Tovarăşe coleg
nu se folosea niciodată. Ar fi sunat ca o jignire şi exista un fel de
mîndrie în asta, de parcă noi am fi fost scutiţi de-o anumită etichetare,
lăsaţi să ne păstrăm vechile grade şi o parte din obiceiuri. Fostul mic
Heidelberg avea în curând să se numească Cluj-Napoca, iar noi trebuia să
mai aşteptăm până să strigăm pe stadionul de fotbal al Universităţii:
-
Koloşvar- Nopoca, luptă şi vei cîştiga!
Ne-am
comformat şi camera noastră cumpărat o carte. Am făcut o programare pe 24
de ore, în care fiecare putea citi 4 ore după care ceda cartea. Uneori îţi
venea rândul la 2-3 dimineaţa. Eu profitam de Gyula şi când era rândul lui
citeam împreună ca să înveţe româneşte. Badea a renunţat la tura de noapte
căci pierdea prea mult sânge din nas.
O
altă problemă era procuratul oaselor fără de care era greu de înţeles ceva
din ceea rămâne din noi până la urmă. Facultatea avea un depozit limitat de
oseminte umane. Unii luau un femur, alţii o tibie, o claviculă, sau alte
bucăţi de eternitate, pe care le plimbam dintr-o cameră în alta ca pe nişte
schelete ambulante. Berni a făcut rost de la medicina veterinară de un os
de vacă pe care l-a introdus în circuit, stârnind multă confuzie. Cimitirul
mare al oraşului era chiar lângă cămin şi unii foarte disperaţi au încercat
şi acolo. Auziserăm că uneori se scot morţii după 7ani. Cel mai greu era cu
craniile. Depozitul de oase avea puţine capete şi nu le împrumuta. Omul
n-are decât un cap şi o coloană vertebrală şi unii nici măcar atât,
domnilor colegi, spunea preparatorul nostru de oase. Ştiam că liceul meu
avea nişte schelete aşa că am luat trenul spre Bistriţa şi Gubeş mi-a
împrumutat un craniu adevărat. Datorită lui mi-am făcut mulţi prieteni în
cămin. Umblam cu craniul la mine tot timpul, de frică să nu mi-l fure
careva. Îl ştiam pe de rost cu toate nenorocitele lui de oscioare pline de
găurele prin care intrau şi ieşeau nervi, artere, vene şi gândurile noastre
care-şi căutau în vremea aceea supapele de siguranţă. Propriul meu craniu
era ca un butoi gata să explodeze. Arătam ca un biet Hamlet care se
întreba dacă merită a fi sau a nu fi chinuit în felul ăsta pentru a ajunge
doctor. Perspectiva celor 6 ani ni se părea interminabilă, însă cei mai
bătrâni ne băteau prieteneşte pe umăr prin sălile de lectură asigurându-ne
că lucrurile se vor schimba din anul doi.
În
prima lună de cămin am descoperit brusc că-mi iubesc părinţii şi le-am
scris nişte scrisori atât de tandre încât s-au îngrijorat de sănătatea mea
mentală şi într-o zi m-am trezit cu ei în holul căminului. Mi-au adus
mâncare şi mama mi-a spus:
- Să
nu cumva să renunţi!
Acelaşi lucru mi l-a repetat şi după aproape 20 de ani când am rămas blocat
în Canada şi vroiam să mă reîntorc în ţară. După ce mi-am încărcat cu ei
bateriile sentimentale, m-am întors în camera 403 unde îmi venea rândul în
faţa cărţii de anatomie, o carte plină cu sublinierile, adnotările şi
frustrările multor generaţii. După un an, când noi de-abia terminasem cu
anatomia, cartea s-a reeditat în sfârşit iar noi am rămas cu anticurile
nevândute.
Cînd a început
sesiunea de iarnă, cam toţi eram candidaţi la schizofrenie. Gyula învăţase
noua limbă şi exersa înjurături româneşti. Berni şi cu mine visam numai
oase pe care nu le puteam pune în poziţie, adică cum ar sta ele pe un
schelet adevărat. Badea nu se lăsa nici el, deşi era tot mai palid şi
învăţa cu nişte tampoane în nas. Nimeni nu mai putea să doarmă şi când unul
cădea la anatomie un fior de groază străbătea ultimul etaj.
Faţă
în faţă cu căminul nostru, la numai cîţive matri, era căminul 5 de medicină
veterinară şi zootehnie. Exista între noi o veche rivalitate, care în
timpul sesiunilor lua forme paroxistice, groteşti. La miezul nopţii urma
vacarmul de descărcare. Se deschideau larg ferestrele şi prin ele apăreau
sute de capete încinse care aveau nevoie să se răcorească. Unul de la noi
avea o talangă, cum poartă vacile la gât şi îi anunţa pe cei de vizavi că a
venit cireada cu boi care trebuie mulşi. La rândul lor ei ne făceau
măcelari, gropari, vampiri. Orice era permis. Cele mai expuse erau
perechile de îndrăgostiţi care se întîmpla să treacă printre cele două
cămine. Totul ţinea până ne eliberam cu toţii, apoi mai puneam cîteva oase
în poziţie, ne lingeam rănile şi încercam să dormim. Doar Nedelcu, unul din
camera vecină, putea să doarmă oricând, în orice situaţie, în orice
poziţie. Îl uram cu toţii pentru asta, dar odată l-am văzut sforăind, în
timp ce domnii colegi de cameră jucau table cu cutia asezată în pat pe
spatele lui. De câteva ori am reuşit să-l prostim trimiţându-l jos în oraş
la clinici, iarna, pe la 1-2 noaptea. Îi întorceam limbile ceasului de la
mînă, măsluiam restul ceasurilor din cameră, cîţiva se duceau la spălător,
apoi îl trezeam şi-i spuneam că e 7 dimineaţa şi o să-ntîrzie.
Atmosfera în căminul 6 devenise atât de încinsă încât simţeam că mă voi
decompensa nervos. Avându-mi părinţii doar la două ore cu trenul, puteam să
fug în sesiuni acasă ca să învăţ, în timp ce alţii din cămin nu prea aveau
altă scăpare. Când a venit vara cîţiva au au transformat cimitirul
învecinat în sală de lectură. Nu există pe lumea asta un loc mai liniştit.
Când eşti cu adevărat disperat, cum eram noi, nici apropierea de moarte nu
te mai sperie. Era un cimitir mare, îngrijit, cu alei pietruite, băncuţe,
morminte pline cu flori şi o zonă veche cu cavouri şi mausoleuri în care
morţii pareau să locuiască destul de confortabil. Comunismul nu pătrunsese
şi în lumea celor drepţi iar asta făcea locul şi mai atrăgător.
Moga,
un tip înalt, puternic, cu o faţă nevinovată de copil care nici măcar nu
ajunsese să se radă, descoperise un cavou imens în care ultimul înmormântat
era din secolul XIX. Îşi făcuse în el un adevărat birou de studiu şi acolo
mintea lui absorbea mai uşor tainele corpului uman. I s-au alăturat şi
alţii. În anul doi, în sesiunea din iarnă, ajunsesem să asistăm noi la
decompensarea nervoasă a celor noi veniţi. Moga nimerise în cameră cu un
băiat straniu din Sibiu care vorbea tot timpul, iar când citea o făcea cu
voce tare dând intonaţii neşteptatae, teatrale, traseelor nervilor,
arterelor, făcând rime bizare, versuri ad hoc care, spunea el, îl ajutau
să ţină minte mai bine ce învăţase. Îi plăcea să contrazică şi era dispus
să parieze pe orice. Pe cât? întreba mereu şi aşa i-a şi rămas numele. Pecât.
Ştia să ghicească în palmă sau în cărţi ca o ţigancă şi avea o înclinaţie
maladivă pentru ezoterism, moştenită de la o bunică pricepută să comunice
cu spiritele celor morţi. Se lăuda că şi el poate să vorbească cu morţii şi
face medicina doar ca să afle ce-i în carcasa asta numită corp, cuşca în
care spiritul locuieşte pentru o vreme. Avea concepţii budiste fără să-şi
dea seama. Pe tema asta a intrat în conflict cu Moga căruia, din moment ce
putea să înveţe într-un cavou, i se părea ridicol să crezi în spirite.
Într-o noapte de decembrie cînd tocmai intram în sesiune, Moga şi-a pierdut
intenţionat cumpătul şi i-a spus că nu-i decît un căcăcios excentric care
n-are curaj nici cât să meargă noaptea într-un amărât de cimitir.
-Pe
cât? întrebă Pecât.
-Pe-o sută de lei. Au bătut palma, apoi Moga a umblat din cameră în cameră
ca să adune banii. Am donat toţi de la etajul nostru, ştiind că merită.
Semenciuc, un craiovean din trupa de morbizi care învăţau vara în cimitir,
s-a oferit să-l însoţească pe Pecât ca ghid şi martor ocular. Moga ne-a
arătat apoi cum să ne mascăm în stafii. Scoteam cearşaful alb care îmbrăca
salteaua patului şi îl trăgeam pe cap, după ce-i făcuserăm două găuri în
dreptul ochilor.
Când
s-a apropiat miezul nopţii am sărit gardul cimitirului cu Moga, Berni,
Gyula şi am luat-o printre morminte. Începuse să ningă şi chiar aşa, în
grup, un cimitir într-o noapte întunecoasă de decembrie rămâne un loc făcut
să nu te simţi în largul tău. Moga ne-a dus la cavoul lui, aflat la capătul
unei alei. Când i-a deschis uşa un scârţâit macabru ne-a îngheţat sângele
în vine. Parcă moartea însăşi trezită din somn îşi mişcase încheieturile. A
aprins nişte lumînări care erau deja acolo şi de la ele ne-am aprins cu
toţii ţigările. Înăuntru era o mică măsuţă şi două scaune pliante. Ne-am
aşezat pe cele trei pietre mortuare sub care zăceau oase adevărate care
apucaseră vremuri mai bune. Când am terminat de fumat ne-am ascuns pe după
mormintele din jur. Doar Moga a rămas în cavou.
-Sper să vină ăştia cît mai repede, alfel o să adorm aici.
Berni şi cu mine am decis să stăm împreună asunşi după o cruce mare şi
albă. La un moment dat a apărut Gyula care voia o ţigară şi când s-a întors
la mormântul lui s-a speriat de propriul cearşaf întins pe-o cruce şi a
început să înjure în ungureşte, însă blând, cu teamă. Am mai fumat vreo
două ţigări şi tocmai cînd voiam să renunţăm am auzit vocile tremurînde ale
celor doi.
Ne-am tras cearşafurile peste cap şi am aşteptat să vedem ce se întîmplă.
Când au ajuns în dreptul cavoului am auzit acel scîrţâit macabru. Uşa s-a
deschis încet lăsând afară o lumină stranie şi un fum gros prin care a
apărut Moga cu cearşaful pe el. Cu razele lumânărilor din spate părea de
două ori mai mare. S-a blocat până şi Semenciuc care era înţeles cu noi.
Pecât a rămas cîteva secunde fără respiraţie, complet nemişcat, apoi s-a
deblocat şi a ţâşnit ca un arc spre crucea noastră de unde am ieşit eu cu
Berni. Încă ţineam aprinsă în gură ţigara prin halatul ce-mi acoperea
faţa. Nu am văzut pe nimeni să fugă atît de repede printr-un cimitir. Pecât
a intrat în plină viteză într-un gard de sârmă împletită ca un iepure
într-o plasă. Când am ajuns la cămin avea încă pe faţă imprimate romburile
gardului şi amuţise complet. Era alb ca varul şi ne-a fost frică să nu
înnebunească. Moga nu părea să-şi facă probleme.
-Nu
vă fie frică. Ăsta nu poate să înnebunească. E nebun de mult.
-Vreau suta de lei, au fost primele lui cuvinte.
Pecât a primit banii iar noi ne-am hotărât să nu-i spunem adevărul. Asta
după după ce i s-a dezlegat limba şi ne-am convins că nimic nu se stricase
în capul lui.
-Sunt fericit că am intrat în legătură cu spiritele. Stafia era înaltă de 4
metri şi când a ieşit din cavou a trecut cu partea de sus prin zid. Nu
mergea, plutea. Una mai mică fuma pentru că ştiu că unele stafii mai au
apucături din prima lume. Am fugit pentru că veneau spre mine şi dacă trec
prin tine te pot îmbolnăvi. Ştiu asta de la bunica mea.
A
povestit toată noaptea grupurilor care veneu să-l întrebe cum a fost
întâlnirea cu moartea. A doua zi am fost chemaţi toţi cei implicaţi la
decan. Cineva turnase. Ne-a primit secretarul de partid care nu prea ştia
cum să interpreteze politic escapada noastră. Ne-a certat destul de
neconvingător şi ne-a prevenit că dacă mai încercăm să intrăm în contact cu
alte spirite decît cele permise riscăm exmatricularea.
Pecât a continuat să creadă în spirite şi stafii iar după terminarea
medicinei avea să ajungă un psihiatru de succes. În sesiunea aceea a
căzut toate examenele, la fel şi în vară, însă le-a trecut miraculos în
toamnă. Asta se întâmpla în fiecare an şi era greu să ne explicăm
fenomenul, aproape supranatural şi el. Cum era posibil ca un om care cu
greu trecea câte un examen cu notă minimă putea să apară toamna într-o cu
totul altă formă intelectuală. Nimeni nu a ştiut timp de şase ani că avea
un frate geamăm care studia cu brio medicina în Bucureşti într-un an mai
mare. Pecât fusese cel de-al doilea născut, cântărise jumătate cât fratele
lui la naştere şi avusese un scor Apgar cât notele lui din vară. I-am
întâlnit la mare pe plajă după mulţi ani şi am crezut că văd şi eu stafii.
Erau absolut identici. Pecât mi-a mărturisit că el a făcut armata de două
ori, în compensaţie pentru examnenele luate de frate-său în numele lui.
Moga a ajuns patolog iar la întîlnirea de 20 de ani de la absolvirea
facultăţii, am aflat că murise.
Cu
zece zile înainte de examenul de oase mi-am luat craniul, notiţele, un
atlas şi am plecat la Bistriţa ca să învăţ acasă. De a doua zi am intrat în
sistemul de învăţat al lui Gubeş în care contau doar cele 24 de ore din
faţa mea, 12 ore de învăţat, 8 de dormit şi 3-4 ore în care trebuia să fac
ceva care să mă scoată din starea de tensiune în care inevitabil intrasem.
Mama îmi făcea cafele şi mă lăsau să fumez în casă. Văzuseră că îmi luasem
viitorul în mâini şi acum erau puţin îngrijoraţi că mă încleştasem prea
tare pe el. Mama deschidea din când în când uşa camerei mele şi mă privea
cu milă.
-Las-o mai moale, să nu păţeşti ceva.
N-am
păţit nimic şi mi-am luat excelent toate examenele. Cu profesorul Albu am
aplicat tactica bunicului, încât mi-a fost apoi jenă de ce am putut să-i
spun în gând. În anul doi, când am terminat cu toată anatomia, ne-m pilit
zdravăn şi noaptea târziu am urcat Calea Turzii pe jos. Am trecut pe lângă
casa lui Albu. La intrare avea lăsate două sticle cu lapte. I le-am băut şi
am urinat în ele. A doua zi ne-a părut rău şi ni s-a făcut frică. N-a
turnat nimeni şi de-a lungul anilor care au urmat i-am băut de multe ori
laptele. Erau anii glorioşi ai orânduirii când mai existau lapte şi
lăptari, aveam femei de serviciu în cămin şi ni se spălau hainele gratuit.
În anii care au urmat au dispărut toate, şi nimeni nu-i mai aducea lapte
lui Albu oricât de temut era el.
Spoială era din Oradea iar tatăl lui făcuse medicina în Cluj în timpul
războiului. Mai exact în Sibiu, unde facultatea se mutase după cedarea
Ardealului în 1940. În timpul crizei noastre cu anatomia ne-a sprijinit
moral, scoţându-ne la restaurante unde ne povestea despre vremurile de
altădată. Victor Pappilian era pe atunci şeful şi părintele catedrei de
anatomie, un om de o mare erudiţie şi cultură, pentru un timp directorul
teatrului naţional din Cluj, autorul unei literaturi preţuite în aceea
vreme, interzisă mai târziu. N-avea cum să bănuiască marile schimbări care
vor transforma ţara, şi nici soarta cărţii sale care nu putea fi nici
interzisă nici reeditată. Cartea a rămas şi astăzi fundamentală pentru
studiul medicinii în Romania. În 1945 facultatea s-a mutat înapoi la Cluj
şi tatăl lui Spoială avea încă examene restante din Sibiu. Nemţii şi
ungurii se retrăseseră, iar în Cluj puteau fi văzute uniforme ruseşti, nu
mai puţin înfricoşătoare. Comunismul bătea cu cizma la uşă, însă marea
problemă a d-lui Spoială era examenul căzut cu Pappilian. Fără el nu putea
trece în anul următor, orice orânduire ar fi urmat. Intr-o zi a acostat on
soldat rus care bea melancolic bere ţinîndu-şi arma pe umăr la Bardezi, un
bar studenţesc care se pronunţa într-un cuvânt, cu accent italian. I-a
promis o sticlă de vodcă şi ceasul de la mână, două elemente aparent
fundamentale pentru sovietici, ca apa şi timpul. I-a cerut să-l însoţească
pentru o oră şi să fie dur cu el orice se va întâmla. Au urcat împreună la
catedra de anatomie unde avea o audienţă cu Pappilian însuşi.
-Domnule profesor, a început el, ţara noastră trece, după cum bine ştiţi,
prin momente de cumpănă. Am fost arestat de ruşi şi urmează să fiu trimis
imediat în Siberia. Afară mă aşteaptă un soldat cu arma în mână.
Deschise uşa lăsând să se vadă picotind într-un scaun bestia sovietică.
Profesorul care era un mare patriot îi răspunse cu lacrimi în ochi
stăpînindu-şi cu greu indignarea.
-Ce
pot să fac pentru dumneata, domnule coleg? Dacă vrei, fugi pe fereastră. Am
să iau asupra mea totul.
-Vreau doar să-mi iau examenul restant de anatomie. Dacă mă voi mai
întoarce vreodată aş vrea să-mi pot continua studiile.
După
ce îi studie dosarul Pappilian îl trecu pe loc, fără să-l examineze,
dându-i, în ciuda situaţiei, doar 5, nota minimă de trecere.
-
Dumnezeu să-ţi ajute, domnule coleg, ţie şi bietei noastre ţări.
Tatăl colegului meu a ajuns mai târziu un chirurg respectat.
Când
eram în ultimul an de facultate, medicina începuse să fie invadată de
studenţi străini din ţările arabe, africane, sud amaricane, greci, germani,
suedezi. La un moment dat întreceau numărul studenţilor români. Auzisem că
mulţi îşi treceau examenele cu câte un aparat video, şi nu cu note mici. Mă
îndoiesc că au ajuns cu toţii doctori respectabili în ţările lor. După ce
am ajuns în New York am întâlnit o familie de români care îşi trimiseră
băiatul la Bucureşti să studieze medicina. Mama lui mi-a spus că a costat-o
mult mai puţin ca cea mai ieftină şi mai modestă facultate din America.
Câteva zeci de video-uri, unul pentru fiecare examen. Deşi născut în
America, d-nul coleg nu practică nici astăzi. În anul nostru au fost doar
patru studenţi străini şi toţi au mers corect, onorabil, pas la pas cu noi.
Profesor la
histologie l-am avut pe Victor V. Pappilian, băiatul celebrului anatomist
şi umanist. La cursurile lui nu lipsea nimeni, deşi prezenţa nu era
obligatorie. Ne sculam mai devreme ca să mai găsim locuri îm amfiteatru, şi
asta a fost ceva fără precedent în cei şase ani. Când ne-a vorbit despre
moartea celulei, se stătea în picioare, iar în amfiteatru erau şi studenţi
de la filozofie sau filologie. Era o linişte mormântală, puteai auzi şi
simţi agonia acelor celule care-şi încheiau în noi ciclul. Deşi eram foarte
tineri, a ştiut cum să ne transmită printre ribozomi, mitocondri, enzime şi
cenzură, acel sentiment al trecerii inevitabile, care te face să cauţi
dincolo de materie şi materialism. Eram privilegiaţi să avem profesori de
excepţie şi să ne aflăm înr-un spaţiu de tradiţie şi emulaţie culturală.
Clujul universitar era şi oraşul lui Blaga, poetul alungat, care avusese
şanse reale la premiul Nobel pentru literatură, prin anii 60, subminat de
însuşi preşedintele Uniunii Scriitorilor Români, care a refuzat să trimită
informaţii în Suedia. Guvernul comunist nu avea nevoie de celebrităţi.
Plecam acasă la Bistriţa aproape în fiecare sesiune. Acolo mă simţeam la
adăpost de lumea nebună din căminul 6, iar timpul era un animal mai uşor de
înblânzit. Începusem să cred că am să ajung undeva, iar viitorul se mutase
treptat în faţa mea, acolo unde trebuia să fie.
Gina ,
prietena mea din liceu rămasă la Bistriţa, mi-a cedat spectaculos S-a
întâmplat după o foarte lungă, gîfâitoare şi dureroasă rezistenţă, în care
ne-am nenorocit buzele de atâta sărutat prin parcuri şi am rupt câteva
rânduri de haine tot trăgându-le în sus şi-n jos. De fapt îmi cedase doar
parţial, cel puţin aşa pretindea ea şi cum eu nu avusesem nici o
experienţă completă cu fetele mari, sau cu altfel de fete, am rămas cu o
oarecare frustrare Când i-am spus că am trecut cu notă maximă anatomia,
am pus-o pe gânduri. Un om mistuit de dragoste nu poate învăţa din
principiu, dar să-şi mai ia şi toate examenele! În vacanţa de iarnă aproape
m-a refuzat când am invitat-o să facem revelionul împreună. O înfricoşasem
intrând într-o altă lume pe care ea n-o mai putea cuprinde. În trimestrul
doi mi-a scris scrisori mistuitoare cărora nu le răspundeam pe măsură.
Într-o zi m-am trezit cu ea în holul căminului 6. Studentul de serviciu a
urcat să mă caute, a deschis uşa şi mi-a spus conspirativ:
-Te caută jos o
tipă mişto. Are o valiză mare şi pare fugită de acasă.
Un
tip cu multă intuiţie, pentru că Gina fugise într-un fel de acasă. Venise
la Cluj să facă o şcoală de dactilografe despre care avea cele mai vagi
informaţii. Deocamdată n-avea unde să doarmă şi crezuse că eu am o cameră a
mea unde poate să stea pentru o vreme. I-am dus acea valiză grea şi
ameninţătoare în cameră şi sub privirile admirative ale celor de la etajul
6 am plecat cu Gina la braţ în oraş.Urechile mi se închiseră ca două
diafragme aşteptându-mă la ceva porcos strigat de la ferestre, însă nimeni
nu ne-a băgat în seamă. Era pentru prima oară când ieşeam cu o fată în
Cluj. Inima îmi căzuse în chiloţi şi eram complet consumat de importanţa
momentului. Am intrat într-un bar, am luat o cafea şi ne-am privit
speriaţi, puţin pierduţi şi fără soluţii într-un oraş mare pe care încă
nu-l stăpâneam. Era mult mai uşor în târgul nostru unde ne vedeam jumătate
pe faţă jumătate pe acuns, în casa lor, pândind intrările şi ieşirile
tatălui ei, un miliţian dur de care îmi era frică, veşnic răsucind un bulan
în mână. Odată s-a reîntors din patrulările lui mai repede decît ne
aşteptam şi a trebuit să mă îmbrac într-un timp record şi să sar pe
fereastră. Acum totul era pe faţă şi asta ne încurca.
Deasupra barului era un hotel şi Gina m-a trimis să întreb dacă au camere.
Recepţionerul ne-a cerut buletinele, cu poze de când aveam 14 ani şi l-a
chemat pe şeful lui care s-a uitat şi el la pozele noastre, amândoi în
uniforme de şcoală. Eu fără urmă de mustaţă sau hotărâre în privire, ea cu
codiţe şi cu panglica reglementară pe cap. M-a privit lung peste ochelari
sperând că voi pleca de-acolo cu coada-ntre picioare. Aveam pe cap chipiul
vişiniu de student cu emblema medicinei, l-am scos şi l-am pus pe masă ca
pe-o legitimaţie. Pe vremea aceea încă mai erau în vogă acele chipie de
catifea nobilă care ne diferenţiau de restul lumii nestudioase. Interesul
pentru ele a scăzut apoi ca pentru tot ce aducea a uniformă.
- Şi
dacă fata asta rămâne gravidă! continuă şeful.Te-ai gândit la asta domnule
doctor? Ori asta o fi şapcă de ginecolog? Părinţii ei ştiu unde e ea acum?
-
Aveţi sau nu aveţi camere? am întrebat răspicat .
-
Nu avem.
Mi-am îndesat chipiul pe
cap şi am vrut să plec cu o uşurare umilitoare.
-Nu
fi trist băiete, mi s-a adresat recepţionerul, uite aici adresa unei
bătrâne care închiriază camere peste drum.
Era
o casă din centrul vechi unde o bătrână unguroaică, supravieţuitoarea unei
alte lumi, închiria o cameră. Ugeagul lui Gina, cum aveam să-l numesc,
era o încăpere minusculă, probabil fosta cameră a servitoarei, acum plină
cu mobilă veche uzată şi cu poze îngălbenite de vreme. Pe pereţi atârnau
imaginile unor oameni morţi de mult care măsuraseră istoria cu mustăţile
lor stufoase întoarse în sus, în uniforme austro-ungare, femei cu priviri
languroase, studiate, imortalizate totdeauna dintr-o parte, cu capul întors
spre un viitor de care nu le păsa. Avea un pat îngust de o persoană, bombat
de perne îmbibate cu miros de naftalină şi de pisici pe care le bănuiam
peste tot. În faţa patului o oglindă mare care înregistra tot ce se
întîmpla în cameră. Era greu să-mi imaginez dorinţele noastre zbenguindu-se
pe-acolo şi mirosul Ginei amestecându-se cu miresmele unei lumi apuse. Am
lăsat-o pe Gina cu privirea căzută, în total contrast cu optimismul forţat
de pe pereţi şi am urcat pe jos la Obsevator să-i aduc valiza. Am făcut un
duş şi am realizat că nu mai am nici o haină curată. Berni mi-a dat un rând
de haine de-ale lui, de la şosete şi chiloţi în sus şi am intrat apoi din
cameră în cameră reuşind să adun opt ţigări diferite şi o sticlă de vin.
Berni mi-a cerut o ţigară din provizia pe care o strânsesem şi nu i-am dat;
noaptea era lungă, grea, magazinele închise. Nu mi-a iertat asta niciodată.
- Am
să povestesc asta tuturor femeilor din viaţa ta. S-a ţinut de cuvînt. De
cîte ori a cunoscut pe cineva nou în viaţa mea începea cam aşa:
-Crezi că-l cunoşti cu adevărat? Să-ţi spun ce mi-a făcut acum vreo 20-30
de ani după ce l-am îmbrăcat din cap până-n picioare...
Cu
Berni am împărţit totul, mâncarea pe care ne-o trimiteau părinţii, ultimii
bani, angoasele, aventurile şi într-o practică de vară la Sibiu fata unui
general din Bucureşti care făcuse o pasiune trecătoare pentru
diversitatea etnică a Ardealului.
În
noaptea aceea toţi balicii ştiau că mă duc la o femeie şi când am ieşit din
cămin cu valiza Ginei, un val de strigăte mi-a răpăit pe timpane în care mi
se explica clar ce trebuia să-i fac Ginei. Am găsit-o plângând uşor,
scâncit, fără convingere. Întorsese toate pozele cu bărbaţii mustăcioşi cu
faţa la perete. Am băut nişte vin, am fumat câteva ţigări şi am privit
patul în care ne era puţin frică să intrăm. Sub cuvertura lui se putea
ascunde orice. Înainte de-a se dezbrăca Gina a acoperit oglinda cu un
prosop. În noaptea aceea s-a întîmplat totul pînă la capăt, iar camera şi
patul au devenit dintr-o dată mai mari şi mai primitoare.
A
doua zi m-am trezit devreme şi am plecat la facultate, lăsând-o pe Gina
dormind. Berni şi cei din cameră mă aşteptau curioşi bombardîndu-mă cu
întrebări. În loc de răspuns voiam să par cât mai stors şi cred că mi-a
reuşit. Ziua aceea o ţin bine minte pentru că a fost pentru prima dată când
am stat peste noapte cu o fată iar după prânz începeam disecţia pe cadavre.
Eram mai speriaţi ca de oasele de care tocmai scăpasem, acoperite acum de
muşchi, vase, fasci şi organe prin care trebuia să cotrobăim câteva ore pe
zi. La prânz n-am mâncat nici unul şi după sfatul unuia mai bătrân, ne-am
pilit puţin. Am intrat la Bardezi şi am luat pe stomacul gol câteva
lichioruri. Apoi ne-am mutat la Croco şi am băut cafele, aşteptând
înfricoşaţi întâlnirea cu cadavrele.
Croco era cafeneaua studenţească cea mai frecventată, locul de unde plecam
şi veneam de la cursuri, unde se dădeau toate întâlnirile, locul unde ne
duceau automat picioarele. Orice student din Cluj ştie unde e Croco.
Aşezată în apropierea clinicilor şi amfiteatrelor noastre, era oarecum
monopolizată de cei de la medicină. Prin anul 5-6 chelneriţele ne întrebau
dacă suntem cumva repetenţi; ne văzuseră pe-acolo de prea multă vreme. Dacă
s-ar fi calculat timpul petrecut la Croco în cei 6 ani, s-ar mai fi putut
aduna cu siguranţă de încă un an de studii. Când am absolvit, corul pe
patru voci al anului nostru a dat, după tradiţie, o serenadă şi în faţă la
Croco, şi o cheie uriaşă cu anul promoţiei pe ea a fost înmânată solemn
şefei cafenelei. S-a oprit circulaţia, chelneriţele au ieşit toate şi îşi
stergeau emoţionate lacrimile în batiste. După foarte mulţi ani, mă plimbam
prin Cartierul Latin din Paris cu George, colegul meu de exil din Canada,
doctor clujean şi el. Ne-am trezit în faţa unei cafenele care se numea
chiar Croco, nume încă magic pentru noi, situată chiar vizavi de Barul
American. Am luat o cafea acolo şi am făcut poze pentru a trimite celor cu
care mai eram încă în legătură. De cîte ori am trecut prin Cluj de-a
lungul anilor, m-am oprit întotdeauna la Croco. În 1981, la 3 ani după
terminarea medicinei, erau acolo aceleaşi vânzătoare, câteva figuri
cunoscute şi Zoli, nebunul cafenelei. Făcuse de mult un an medicină, forţat
de părinţi şi a dat apoi într-o boală maniaco-depresivă din care n-a mai
reuşit să iasă. Îşi făcea veacul la Croco de dimineaţa până seara ca o
mascotă a locului, ştiindu-ne pe toţi pe nume, conversând inteligent şi cu
umor mai ales cu cei care-i cumpărau câte o savarină şi o cafea. Când m-a
văzut, s-a uitat la ceasul de la mână şi m-a întrebat:
-Aveţi deja întâlnirea de 10 ani? Dă o savarină şi-o cafea, doctore.
La
întâlnirea de 10 ani Zoli era deprimat şi se plîngea că lucrurile s-au
schimbat mult. Savarinele şi cafeaua erau proaste, cu înlocuitori ca-n
toată ţara, iar facultatea de medicină nu mai avea studenţi ca altădată,
nimic în dotare, nici măcar cadavre deşi se murea mai repede şi mai mult.
La întîlnirea de 20 de ani nu am putut ajunge. Am aflat de la Berni că Zoli
murise de tristeţe după ce Croco fusese abandonat de studenţii de la
medicină. În 2003 am ajuns la întîlnirea de 25 de ani, ultima care se spune
că mai contează. Croco se schimbase complet. Era mai curată, arăta ca o
cafenea de oriunde, însă nu mai era frecventată de studenţi. La subsol
apăruse o sală cu fum gros de ţigară, jocuri automate, slot machines, şi
reclame cu Coca-Cola. Şefă era una din fostele noastre chelneriţe care mai
păstra în magazie fostele chei ale mediciniştilor. Mi-a spus că în fiecare
an toamna se întorc acolo cei care vin să-şi aniverseze anii de şcoală, ca
nişte păsări călătoare în căutare de amintiri.
Primul contact cu sala de disecţie a fost mai puţin traumatizant decît mă
aşteptasem. Nu din cauza băuturii care ne ameţise, ci mai ales din cauza
mirosului usturător de formol care reuşea să anihileze orice alte impresii.
Am mai şi aplicat metoda bunicului cu înjurăturile, adresându-mă de data
asta unor biete cadavre, care ridiculizau moartea însăşi, dincolo de orice
filozofie sau gând profund. Dacă aş intra astăzi acolo probabil aş fi mult
mai şocat. Spitalele, clinicile, laboratoarele, sălile de disecţie, erau
toate construite la începutul secolului, când poate că arătaseră bine. Nu
se reparase şi nu se schimbase prea mult de atunci, cu excepţia cadavrelor
conservate în formol, care aveau şi ele ceva vechime. Pe unele mese erau
doar mâini, picioare, torsuri parţial disecate, cu nervii şi arterele
expuse. Imaginea morţii îşi pierdea orice sens, devenind o simplă geometrie
carnală. Ne lăsau să fumăm înăuntru ca să mai balansăm mirosurile care ne
intrau în haine. N-a trecut mult şi au început macabrele glume cu degete
tăiate pe care le puteai găsi în buzunarul de la haină sau în geantă.
Seara m-am întors la Gina. Eu miroseam a formol, ea a naftalină şi ne
amestecam noaptea odorurile cu o pasiune controlată. Devenise geloasă pe
cadavrele mele şi nu mă lăsa să mă apropii de ea până nu stăteam în cada cu
apă fierbinte minute în şir. A mai stat acolo un timp însă eu nu prea aveam
timp să ies cu ea. Într-o zi am găsit un bilet prin care mă anunţa că s-a
mutat şi o să mă caute. Nu m-a mai căutat. După vreun an am întâlnit-o
într-o vacanţă în parcul din Bistriţa. Plimba un cărucior cu un bebeluş de
câteva luni, pe care l-am privit foarte atent.
- Nu
e al tău, fii liniştit! Venisem în Cluj mai mult cu gândul să-mi caut un
bărbat. Tu erai prea crud şi prea ocupat. Într-o zi când disecai cadavre am
întâlnit un inginer zootehnist care tocmai absolvise. S-a îndrăgostit de
mine. Îi plăcea cum zâmbeam.
Gina
zâmbea provocator, languros, enigmatic. Învăţase de la madamele acelea de
pe pereţi. În două săptămâni inginerul o ceruse de nevastă şi a plecat cu
el la ţară. Semăna cu o Marlene Dietrich puţin demodată, puţin exilată şi
când s-a îndepărtat i-am admirat mersul ţanţoş, studiat, ca în filmele mute
cu finaluri necovingătoare date cu repezitorul.
Prin
anii 60-70 revoluţia sexuală shimbase deja lumea vestică şi reuşise să
pătrundă şi în România comunistă. De multe putea fi acuzată societatea
noastră, nu însă de frigiditate. Avea poate ceva de spus şi originea
noastră latină, firea iubitoare a femeilor, plus un fel de indiferenţă şi o
detaşare generală care molipsiseră naţiunea. Ne lăsasem invadaţi de-o
nepăsare interesantă, ca de un virus care ne stimula simţurile. O mişcare
tolerată de autorităţi, intrată nu se ştie pe unde, într-o ţară cu
graniţele închise, relativ ruptă cultural de restul lumii. Tipul ăsta de
revoluţii se propagă prin aer, iar generaţia noastră avea nările larg
deschise. Nu eram alienaţi, amorţiţi sau inhibaţi. Mai degrabă era vorba de
o detaşare nonşalantă, puţin disperată, care-i împingea pe oameni unii în
braţele altora ca pe nişte somnambuli veseli. Eram foarte tineri, nu
existau alternative, nici droguri, nici lumi paralele.
După
primul an de medicină ne-am relaxat cu toţii şi am descoperit Costineştiul,
pe litoralul Mării Negre, locul unde se întâlneau studenţii în vacanţa de
vară şi unde se puteau întâmpla toate cele încă neîntâmplate. Acolo puteam
trăi mâncând o dată sau de două ori pe zi, într-un tricou şi un costum de
baie, dormind în corturi pe plajă sau la ţărani în case mici cu smochini şi
piersici în curte. Aşteptam apusul soarelui, deschiderea ringurilor de dans
cu muzica nebună a anilor 70, festivalul de jazz, barurile în care se bea
bere şi se fumau ţigări americane cumpărate cu bucata. Eram bronzaţi,
costelivi ca nişte ogari şi cu simţurile la pândă. Dimineţile începeau la
prânz, după nopţi nesfârşite, iar pe plajă puteai întâlni aceleaşi feţe ca
pe drumul spre Croco.
Gunther era acolo, un sas din Sibiu care avea un Volkswagen vechi primit de
la mătuşile lui din Germania pe care-l conducea desculţ. L-am văzut
încălţat doar în Cluj, unde din când în când era forţat să-şi tundă părul
lung, sau să-l ascundă sub o şapcă imensă, ca turbanul unui shiks din
Pakistan. A început să chelească odată cu mine şi procesul, aparent
ireversibil, l-a aruncat în depresie. Îşi punea pe cap gălbenuş de ou şi
soluţii disperate trimise din Germania. De cîte ori ne întâlneam mă
întreba:
-Ce
dracu ne facem, Sânge? Toţi îmi spuneau Sânge pe atunci.
- Nu
facem nimic, stăm şi vedem ce se întâmplă cu capetele noastre. Îl scoteam
din minţi cu pasivitatea mea fatalistă.
A
chelit mai repede ca mine, neîmpăcat că nu făcuse destul ca să împiedece
nenorocirea. După anul patru a emigrat în Germania unde şi-a făcut
transplant de păr.
La
Costineşti nu existau frizerii şi când ne-au dat bărbile le lăsam să
crească în voie. Voiam să imităm hippies din vest, despre care aveam idei
foarte vagi. Îi ascultam şi noi pe Bob Dilan, Led Zeppelin, Joan Baez, şi
purtam tricouri cu semnul păcii şi cu slogane adaptatemake love not...
children. O sarcină nedorită ar fi fost un dezastru pentru care nu eram
deloc pregătiţi. La radio se vorbea despre agonia războiul din Vietnam unde
imperialiştilor americani li se contabilizau avioanele B52 doborâte şi
zilele ce le-au mai rămas. Droguri nu erau în Romania. Ele erau plaga care
devasta nemilos vestul şi a cărui putreziciune ne stârnea profunde invidii
şi frustrări. Dacă s-ar fi găsit şi la noi marihuana şi haşiş nu sunt sigur
că în Costineşti n-ar fi duhnit mai tare ca în Central Park sau Washington
Square.
Era
acolo şi Berni cu Iudith, o unguroaică de la conservator care îl iubea mai
mult şi mai năbădăios decât putea el să ducă. Îi făcea câteva crize pe zi
iar el o ameninţa că o aruncă afară din cort sau se duce el în mare şi se
îneacă. Lui Iudith îi era greu să doarmă în cort la grămadă, unde mai voia
să şi fumeze ca în camera ei din Cluj unde avea toaletă separată, bideu şi
pian.
Korcsi era din Baia Mare, un uriaş mai îndrăzneţ şi mai corcit ca oricare
dintre noi. Tot imperiul austro-ungar era adunat în sîngele lui, cu
apucăturile şi limbile pe care le vorbea, nici una foarte bine. Era cu un
cap mai mare ca noi, vedea pericolele de departe şi le căuta cu lumânarea.
Era un om norocos şi el ştia asta, credea într-un fel misterios în steaua
lui şi-n familie, deşi iubea femeile la grămadă. Am făcut şi secundariatul
împreună la Bucureşti, la spitalul Giuleşti. El la oftalmologie, eu la
ginecologie. A inţeles la timp că ochiul e un organ prea mic pentru el şi a
făcut un schimb inteligent cu o colegă, o mignonă cu mâini mici şi
delicate. Profesorul Sârbu, cu care ne mândrim amîndoi şi astăzi, ne numea
Şcoala Ardeleană, folosind diferite conotaţii. Cînd a apărut la
Costineşti era cu Marika, o unguroaică frumoasă, cu un bunic român, a cărei
mamă era una din cîntăreţele maghiare vestite în Cluj şi în întreg
Ardealul. Korcsi şi Marika sunt doi supravieţuitori de care am răms legat.
Sunt şi astăzi împreună, lângă Stuttgart, la Hechingen, au două fete şi din
curtea lor se vede pe vârful unui deal castelul Hochenzolernilor. Marika a
fost printre puţinele străinecare pătrunese atunci între noi. Studia
psihologia, în general, şi pe cea pe-a lui Korcsi în particular pe care
nici după o viaţă nu reuşise să-l înţeleagă.
Costin a apărut tot atunci în grup. Toţi îi spuneam Guţă şi a întors în
silă capul la numele ăsta timp de 6 ani. Îl ştiam din cursul anului şi nu
mai ţin minte dacă el s-a lipit de noi sau noi de el. Era tipul pe care
voiai să-l ai în gaşcă. Mai cultivat decît oricare dintre noi, fără să facă
paradă din asta, cu un umor sănătos, îţi transmitea un soi de echilibru şi
de distanţă necesară. Deşi nu voia să se vadă, lua totdeauna viaţa în
serios. Am rămas 14 ani împreună, şi i-am descoperit pe drum
vulnerabilităţile, timorările şi copilăriile. Avea o figură de nordic sau
de evreu , cu părul roşcat, plin de pistrui şi un nas coroiat că te făcea
să alegi a doua variantă. Deşi era român, făcuse liceul Honterus în
germană, la Braşov, şi părea mai neamţ decât Berni sau Gunther. La gât
purta veşnic o pungă de piele care lucea de veche ce era şi în care îşi
ţinea banii. Dormea cu ea, o deschidea foarte rar şi l-am bănuit cu toţii
c-ar fi scoţian. Ne datorează încă multe beri, ciorbe de burtă, bilete la
cinema. Eu îi datorez câteva sfaturi bune pe care nu le-am urmat. După
ce-am absolvit am făcut stagiatura împreună la Braşov, apoi am plecat la
ţară, eu la Homorod, el la Jibert peste un deal, apoi tot amândoi
secundariatul la Bucureşti unde am împărţit două gazde, şi înapoi la
Braşov. M-a învăţat să schiez, după care urcam iarna sus în Poiană în
echipa Salvamontului, unde la început mă străduiam să nu-mi rup
picioarele. Au fost femei care ne-au iubit pe rând, pe fiecare pentru
altceva.
La
primele noastre munci agricole s-a încurcat cu Anca, o fată melomană pe
care a vrăjit-o cântînd Bach într-una din bisericile săseşti. Se ştiau din
Braşov unde făcuseră acelaşi liceu german, care era frecventat mai mult de
români, de cînd saşii începuseră să plece. Au fost împreună doi ani şi cred
că ea l-a inoculat cu morbul plecării în Germania. Dorinţa de a fugi ne
contamina pe toţi, obsesie pe care nimeni nu îndrăznea s-o mărturisescă
deschis. Anca era mică de statură, foarte slabă, însă avea o ambiţie invers
proporţională corpului ei mărunt. Una din mâinii îi era mai subţire şi avea
mici probleme, uşor de observat atunci când se pieptăna sau încerca s-o
ridice. La naştere unul din umeri îi ieşise mai greu şi rămăsese cu o
uşoară pareză brahială. În anul patru ne-a anunţat că pleacă definitiv în
Germania, căsătorindu-se cu un neamţ care nu se ştia cum intrase în viaţa
ei. A continuat medicina acolo şi s-a specializat în cardiologie. Când s-a
reîntors în vizită o vedeam cu toţii mult mai înaltă şi am fost şocaţi când
ne-a spus că viaţa de student e mult mai plictisitoare şi mai grea dincolo.
N-a crezut-o de fapt nimeni. Am pomenit-o de curând la unul din procesele
mele din New York când eu, spitalul, şi alţi colegi am fost daţi în
judecată. În cursul unei naşteri noul născut a suferit aceaşi complicaţie
ca şi Anca. Procesul a durat cinci ani, timp în care fetiţa în cauză
practic se vindecase. Sărea sănătoasă şi vioaie în faţa juriului şi-a
avocaţilor mişcându-şi mâinile fără probleme. Eram acuzaţi că din cauza
complicaţiei de la naştere nu va putea să-şi aleagă multe din profesiile pe
care şi le-ar fidorit. Am întrebat expertul dacă cea de doctor se număra
printre ele, apoi le-am povestit despre cariera Ancăi, medic la Heidelberg.
Am propus chiar să fie invitată ca martor. Pînă la urmă am fost achitat
însă spitalul a plătit familiei 600.000 de dolari. Jumătate din sumă a fost
onorariul avocaţilor.
Costin a plecat definitiv în Germania în 1986, după Anca, Berni, Korcsi şi
alţii care lăsau goluri în viaţa mea, pe care nu mai ştiam cum să le umplu.
Au încercat să mă scoată din ţară atunci când mă sufocam.
Emil
(sau Bulă) a apărut în Costineşti mai târziu. Venise pe motoreta lui, o
Mobră veche, uzată, unul din acele mijloace ciudate de transport care se
făceau în fabrica de armament din Braşov, unde mai târziu aveam să fac eu
controlul ginecologic obligatoriu. Până a ajuns la mare a adormit de două
ori pe ea. Când a apărut era plin de zgârâieturi şi înjura câmpiile din sud
cu şoselele lor drepte, sedative, hipnotice. Se trezise noaptea navigând
într-un lan de grâu în care apoi adormise buştean până dimineaţa, când îl
trezise o combină care treiera recolta.
Emil
avea să devină într-un fel mascota anului nostru. Multe din poveştile pe
care încă ni le aducem aminte sunt legate de el. Era mic de statură,
robust, uşor crăcănat, şi avea o faţă a cărei expresie, la limita dintre
impresionism şi caricatură, amesteca o totală şi permanentă dezinhibiţie cu
o seriozitate pe care şi-o impunea cu greu. Nu puteai să nu te gândeşti la
caracterle din desenele animate, ceva între Popye Marinarul în zilele lui
bune şi unul dintre cei şapte pitici. Am fost colegi de grupă cinci ani şi
eram zilnic împreună, la lucrări, clinici şi cursuri. După absolvire am
făcut cu el şi cele 4 luni de armată obligatorie. Ani de zile, în fiecare
dimineaţă când căscam, şi căscam continuu până la prânz, îmi băga degetul
mare în gură. Am încercat să-l muşc de mii de ori şi uneori mimam căscatul
ca să-l surprind, însă se prindea. Nu poţi face deodată două lucruri opuse,
cel puţin nu tu, măi Sânge, un ardelean din Bistriţa. Nu cred că l-am
văzut trist vreodată, şi toţi cei care l-au cunoscut mai bine l-au numărat
printre prietenii buni pe care puteai conta.
Nu bea decât
la chefuri şi avea o rezistenţă ciudată la alcool. Devenea exuberant,
plăcut, charismatic după o singură bere şi rămânea în gama asta după un
număr mare de sticle. Din păcate greu de prezis după cîte. Putea în câteva
secunde să se transforme din Dr. Jekyl în Mr. Hide devenind greu de intuit
şi mai ales de constrâns. Am înţeles cu toţii asta la un botez. Născuse una
din colegele noastre, o fată liniştită dintr-o familie bună din Cluj care a
făcut greşeala să ne invite la botez. La petrecerea care a urmat, Emil
tocmai trecuse de paharul fatal, când colega noastră, cu bebelaşul în braţe
ne prezenta camera fetiţei şi mai ales pătuţul special, cu baldachin roz.
Dintr-un salt Emil a fost în el, ghemuit ca un nou născut, iar pătuţul a
început să se dezintegreze sub privirile noastre. L-am dus în bucătărie,
l-am stropit cu apă şi asta i-a făcut şi mai rău. A apucat tava de
sandwitch-uri cu caviar şi unul câte unul le-a lipit de tavan, demonstrând
o detentă de baschetbalist. Când am reuşit să-l imobilizăm, a intrat mama
gazdei, iar feliile cu rarităţi au început să-i cadă pe rând în cap. Încă
un pahar în plus şi Bulă intra într-un fel de transă în care devenea blând
şi introvertit. L-am scos afară unde mi-a spus că detestă pătuţurile roz şi
lipsa totală de caviar din alimentaţia lui anterioară. L-am urcat într-un
taxi şi el i-a dat şoferului adresa lui din Sibiu: Tudor Vladimirescu
nr.2. În cei şase ani a fost lăsat de numeroase taxiuri în faţa unei case
străine din Mănăştur, Cluj, unde locuiau nişte oameni de treabă, cu care
treptat a dezvoltat o relaţie apropiată.
Lui Emil i s-a spus Bulă
după ce s-a dezbrăcat în vacanţa de vară pe plaja de nudişti din Costineşti.
Avea cel mai mare penis pe care îl văzuse oricare dintre noi, până la
cursul de morfologie când ni s-a arătat într-un borcan cu formol recordul
naţional în materie. A devenit oarecum faimos în Cluj iar la chefuri
Gunther îl plătea ca să ne-o arate. Prins odată după acel pahar fatal, a
măturat cu ea de pe-o masă un borcan de zacuscă, paharele cu vin şi ouăle
de paşti. A rămas aproape toată studenţia cu o singură fată, una din
colegele noastre. Se certau tandru în fiecare zi iar ea ne spunea uneori că
nu-i deloc uşor cu el. Înainte de ultimul an, au hotărât să se căsătorescă.
În drum spre nuntă Bulă a adormit din nou pe motoretă, s-a umplut de
vânătăi şi amândoi au decis că e semn rău. Au amânat totul indefinit. După
ce-am teminat terminat facultatea, s-au despărţit. Bulă a cunoscut pe plaja
de nudişti o doctoriţă din Germania care a făcut pentru el o pasiune bruscă
şi a fost printre primii care au plecat. Berni spunea că şi el ar fi
plecat demult din ţară dacă avea aşa un paşaport ca Bulă în pantaloni. În
Germania a făcut chirurgie şi când venea în vizită în ţară ne transmitea o
stare bună, sănătoasă, autentic tonică, ca şi cum totul ar fi fost posibil
pe lumea asta. A fost printre puţinii care nu s-a schimbat deloc emigrînd
pe lumea cealaltă, cum numeam noi Vestul visat şi mult dorit. Călătorea
mult, ne trimitea vederi amuzante de peste tot. Ultima veste de la el a
fost din Valea Morţii, California. În iarna lui 1986 venea să-şi petreacă
Crăciunul cu mama lui la Sibiu şi revelionul cu noi la Braşov. Pe
autostrada pe care circula noaptea, undeva în Bavaria, o altă maşină a
intrat din greşeală pe sens opus, ciocnindu-se frontal cu maşina în care
era Emil. A fost primul dintre noi care a plecat cu adevărat pe lumea
cealaltă.
În acea vară la
Costineşti am decis să mergem până la Vama Veche, un sat de pescari lângă
graniţa cu Bulgaria. Acolo se aduna în fiecare an boema şi intelighenţia
Bucureştiului. Scriitori şi poeţi cunoscuţi cărora le citeam cărţile,
muzicieni, pictori, actori, cărora plaja largă şi marea nesfîrşită le
transmiteau o oarecare stare de descătuşare, ca şi cum arta însăşi ar fi
fost şi ea o nudistă liberă, demnă, la îndemâna oricui.
Am urcat opt în
Volkswagenul lui Gunther şi până am ajuns acolo luasem unii formele
celorlalţi. Vama Veche avea o plajă neamenajată, sălbatecă, iar oamenii
locuiau în gazdă la pescari iar cei mai tineri direct pe nisip în corturi.
Toţi erau în pielea goală, acoperiţi doar de un strat uniform de bronz.
Scriitori celebri, unii cu burţi şi hernii, se plimbau relaxaţi pe plajă,
dezbătând despuiaţi soarta unei lumi nevăzute sărutând politicoşi mâinile
unor doamne la fel de celebre şi de goale puşcă. Ne-am dezbrăcat şi noi.
Când Bulă şi-a dat jos costumul de baie, toată plaja şi-a pierdut
concentraţia pentru un timp şi am fost şi noi băgaţi în seamă. Era acolo un
restaurant acoperit cu stuf unde noaptea se cânta şi se improviza jazz.
Iudith, care avea ceva nobil şi elegant în ea, se străduia să pară şi mai
rasată în costumul Evei. S-a aşezat la pianul uşor dezacordat de umezeala
mării şi de berile vărsate în el şi a început o bucată frumoasă din Liszt,
care nu prea mergea cu peisajul. Berni i-a strigat:
- Ceva mai dur nu ştii,
dragă? Iudith a început să plângă, a fugit nevrotic spre mare ca o
sinucigaşă de ocazie şi la pian a trecut Costin, care şi-a aruncat la spate
nelipsita punguţă cu bani, încă atârnându-i la gât peste corpul gol. A
adunat în jur câţiva din boema din care simţeam că temporar făceam şi noi
parte.
Cei
mai mulţi dintre noi au emigrat, fie în timpul comunismului, fie imediat
după căderea lui. Cei plecaţi în Germania au lansat întâlnirile anuale de
schi în Alpii europeni, pretext tocmai bun să ne revedem cu o oarecare
regularitate. De fiecare dată în altă ţară, totul organizat de Korcsi, cu
care am avut mai târziu escapade şi în Mexic, Argentina, Chile, Patagonia,
deşertul Atacama. Costin şi Berni, căsătoriţi cu nemţoaice, vin singuri.
Pentru nevestele lor, noi adunaţi laolaltă dintr-odată, suntem mult prea
mult. Părem probabil o adunătură ciudată venită dintr-o altă lume, ceea ce
e întrucâtva adevărat. Când ne întâlnim regresăm automat. Ne întoarcem în
Clujul studenţiei noastre, la Croco, în jargonul pe care-l vorbeam atunci,
în amintirile noastre, stafii pe care numai noi putem să le vedem, în lumea
pe care numai noi ştim s-o decodificăm, ca nişte copii teribili care nu vor
să îmbătrânească.
După primul an absolvit
la medicină am început să ridicăm ochii din cărţi. În fiecare toamnă ne
duceau câteva săptămâni la muncile agricole sau patriotice şi asta a ajutat
desigur la apropierea noastră de natură. Dacă astăzi m-ar întreba cineva de
ce studenţii trebuiau să culeagă recolta unei ţări, n-aş şti ce să răspund,
cum nu ştiam nici atunci. În America risc să par un nebun excentric, care
trebuie întâi să localizeze Romania în timp şi spaţiu chiar pe harta
Europei. În Romania, cei tineri, sătui de poveştile martiriului vechilor
generaţii, te privesc cu un amestec de milă şi suspiciune dacă le
povesteşti cum era pe vremea ta.
În cei şase ani de
facultate am cules pe rând: porumb, asta la început ca balici, am avansat
apoi la cartofi şi sfeclă iar pe măsură ce ne apropiam de dreptul la parafă
şi câştigam încrederea autorităţilor am fost trecuţi la mere şi struguri.
Romania era situată într-un climat bine temperat, fără şanse pentru
portocale, banane, sau alte fructe exotice. De noţiunea de republică
bananieră am auzit mult mai târziu. Înaintea noastră au fost se pare câteva
schimburi interesante cu studenţi din Cuba. Se spunea că-i mai bine cu
fructele noastre decât la cules de trestie de zahăr.
Singurii care fuseseră
aduşi într-o fază mai avansată de relaxare erau ţăranii. Stăpâni ancestrali
ai pământului şi recoltei, câţi mai rămăseseră, ne priveau de pe prispe,
plictisiţi, cu ochi goi, puţin curioşi, cum coboram din camioane dimineaţa
la marginea câmpului, tineri, gălăgioşi, cu haine jerpelite dar viu
colorate. Păream nişte fiinţe ciudate, jumătate deportaţi, jumătate
excursionişti rătăciţi. Gustul acestui straniu amestec mi-a revenit de
multe ori în anii care au urmat, evoluând treptat spre o greaţă care cred
că i-ar fi fost străină lui Sartre care admira inconştient comunismul din
cafenelele Parisului.
De prin anii 80
începusem să arătăm tot mai mult ca nişte deportaţi. O glumă spunea că
Ceauşescu a vizitat o închisoare. Dragi marinari, şi-a început el
cuvântarea...Cineva din anturaj l-a tras de mînecă şi fără cuvinte i-a
explicat cu mâna dungile orizontale ale marinarilor. Începusem să fim greu
de identifiat. Eram trataţi la grămadă ca o turmă standardizată pe
verticală sau orizontală.
Pare straniu,
însă astăzi nu ne amintim cu groază de acele impuse şi absurde munci
patriotice. În septembrie vremea era încă frumoasă şi nimeni nu ne împingea
prea tare de la spate. Încercam să ne considerăm într-un fel de tabără, şi
ne reuşea. Strugurii şi merele nu-şi schimbaseră gustul iar noi înşine eram
nişte fructe care aşteptau să fie culese. Studenţii străini erau scutiţi de
îndatoriri patriotice, însă unii veneau cu noi din solidaritate. Nu-i oprea
nimeni să culeagă recolta unei patrii străine, pe care noi, băştinaşii, o
credeam cea mai oprimantă şi mai închisă înăuntrul graniţelor ei. Solmon
era din Etiopia, şi după căderea împăratului Hail Selasie nu a mai putut să
se întoarcă acasă. Familia lui fusese parte ucisă, parte expulzată. Suferea
cumplit şi treptat s-a legat de Romania ca de o ţară de adopţie. După
câţiva ani vorbea româneşte cu accent ardelenesc, şi puţin ungureşte. La
chefuri voia să asculte Gică Petrescu şi îi dădeau lacrimile pe du-mă-acasă
măi tramvai.
-Voi suferiţi că nu
puteţi pleca, eu că nu mă pot întoarce. După terminare a plecat în
Germania unde practică şi acum.
Mauia era
din Sudan şi era atât de înalt încât culegea merele din pom fără scară. În
ţara lui începuse un război sângeros şi o foamete care a ucis milioane.
România era un bun refugiu, ţară generoasă care avea să-i dea adăpost şi o
diplomă. Mark se născuse în Romania însă emigrase cu familia în SUA când
era copil. În doar două luni şi-a readus aminte limba romană şi cîteva din
apucăturile locului salvate în recycle bin-ul subconştientului. Avea un
BMW mare încăpător, căruia invidioşii îi spuneau sinagoga pe roţi, şi în
care încăpeau mai mulţi ca în Volkswagenul lui Gunther. Mark era aproape
tot timpul cu Alina, una din colegele noastre, o fată dintr-o bucată,
frumoasă, plină de viaţă, cu un strabism tulburător, care ne-a indus pe
mulţi în eroare. Mark o aducea la câmp cu limuzina şi o ajuta să-şi facă
norma la porumb. La cursuri stăteau împreună şi Alina se uita în direcţia
noastră unde eram cu Dan, un alt coleg de grupă. Eu ştiam cu care ochi se
uită la mine şi cu care la Dan, de mult hipnotizat de Alina. După
absolvire Alina şi Mark s-au căsătorit şi au plecat în Germania iar el a
uitat de America.
Pe Mark îl provocam
adeseori cu întrebări directe legate de New York. Ridica descurajator din
umeri, ca un om care n-are prea multe de mărturisit sau care vrea să spună
că şi acolo-i ca peste tot, că oamenii seamănă în general între ei, iar noi
credeam că fusese probabil instruit de autorităţi la venire. Când l-am
revăzut la întâlnirea de 25 de ani m-a întrebat el pe mine cum mai e prin
New York.
Dan era fiul unor
respectaţi profesori de-ai noştri şi nu fusese niciodată convins că locul
lui era la medicină. Inteligent, visător şi cinic, a navigat cu noi cei
şase ani, ca o corabie care visa sudul în timp ce în pânze i se sufla
obligator spre nord. La muncile patriotice nu participa, din cauza unor
maladii care i se declanşau numai toamna şi a anualei incertitudini legate
de promovarea în anul următor. Apărea în grupă cîndva în primul trimestru,
cu o figură de om care şi scăpase şi fusese condamnat. Îi era veşnic somn
din cauza nopţilor pierdute la poker şi dacă nu era antrenat în ceva,
adormea pe loc. Întârzia mereu şi noi îl acopeream cât puteam, pentru că
altfel era un coleg bun. Într-o dimineaţă a intrat tiptil în salonul de
bolnavi, unde noi începusem vizita cu profesorul. Bulă i-a întins în locul
halatului un cearşaf alb, pe care Dan s-a străduit minute în şir să şi-l
tragă pe mâneci. I s-a repartizat o bolnavă căreia trebuia să-i ia
anamneza, o bătrână care vorbea puţin şi greu iar Dan a adormit peste ea,
speriind-o. A rămas mereu acelaşi, fară fluctuaţii, predictibil, un artist
forţat să facă medicina, surprins până în ultimul an că apendicele e în
dreapta şi că hematiile sunt roşii. A fugit în Germania imediat după Mark
şi Alina. A vândut un timp ceaiuri medicinale, apoi s-a reîntors în Cluj
unde a început de la capăt, de bună voie, stomatologia, care i s-a părut
mult mai simplă.
La începutul
anului doi ne-au împărţit în grupe şi ne-au trimis trei săptămâni în
agricultură, chiar în judeţul meu, în satele din jurul Bistriţei. Eu am
nimerit în lotul de băieţi la Merchiaşa, un sat într-o regiune submontană.
Trebuia să culegem eternul porumb. Porumbul are unele avantaje. Crescând
înalt, des şi în rânduri întinse peste dealuri, e ca un labirint în care
te poţi ascunde uşor, chiar dispărea la comandă, ca într-o scamatorie.
Nimic din toate astea la cartofi sau sfeclă, unde Korcsi, de exemplu, înalt
şi masiv, se vedea de departe. La sfeclă găsise totuşi până la urmă un
truc. Călca peste ele şi le îngropa adînc, încât păreau culese. Dormeam la
grămadă ca la armată şi încercam să ne bucurăm cât puteam de natura virgină
din jur. La marginea satului, lângă lanul de porumb, era cazanul de
distilat ţuică, element tradiţional, vital în cultura noastră rurală. Mai
important pentru conservare şi suprevieţuire decât canalizarea, apa
potabilă, un weceu în casă, electricitatea sau televizorul. Fusese un an
bun pentru prune şi toată valea mirosea sănătos a palincă. Câţiva
încropiseră un bufet lângă distilărie şi atunci am văzut nişte beţii
patologice cu ţuică fierbinte, picurată direct din cazan, prima şarjă, uşor
toxică. Într-o noapte grea l-am scos pe Bulă din râu unde voia să prindă
peşti cu mâna. În dormitor s-a urcat pe soba de fontă care ardea şi a
dansat pe ea ca să se usuce.
Cazanul a pierdut din
interes când am auzit că în satul de lângă munte sunt la cules de mere
fetele de la stiinţe economice, singure, fără băieţi, foarte plictisite de
viaţa la ţară. Când am apărut acolo am fost primiţi cu braţele deschise şi
am stabilit o legatură strânsă între cele două facultăţi soldată în final
cu nişte căsătorii pripite sau cu copii din flori.
Plecam seara cu o
mocăniţă, un tren mic de munte care circula pe şine înguste, miniaturale,
şi mergeam direct la căminul cultural, unde doctorul satului, mort de
plictiseală şi el, ne ajuta să organizăm chefuri. Ne imprumuta un
magnetofon vechi şi dansam cu fetele de la economice în semiîntuneric,
studiindu-le anatomiile de cât mai aproape posibil. Muzica nu mai conta..
Până la 5 dimineaţa, când se întorcea mocăniţa, ne împrăştiam prin sat care
pe unde putea. Locul preferat era în jurul bisericii germane, jumătate
părăsită. Fetele de la economice nu vedeau nimic rău, necuviincios, în
încercările noastre de apropiere chiar acolo în jurul lăcaşului. Într-o
noapte am sculat întregul sat. Pe la trei dimineaţa orga bisericii a
început să scoată note grave, brandenburgice, amestecate cu improvizaţii de
jazz, ce ne făceau stomacele să vibreze. Clopotele care le-au urmat au
înălţat şi mai sus emoţiile noastre. Costin si Korcsi intraseră înăuntru
printr-o fereastră spartă şi descoperiseră orga prăfuită, nefolosită de
mulţi ani. Korcsi a reuşit să pompeze aer în instrument iar Bulă a bătut
colpotele. Oamenii s-au trezit speriaţi ca pe vremea când năvăleau turcii.
Am îngrozit satul timp de două săptămâni. Dimineaţa, când trenuleţul se
apropia de lanul de porumb, încetinea, locomotiva ne fluiera , iar noi
coboram din mers.
Într-o dimineaţă, când
probabil adunasem prea puţini bani pentru conductor, locomotiva a uitat să
anunţe lanul de porumb, noi adormisem, şi când ne-am deşteptat am început
să sărim din vagoane. Eu m-am rostogolit şi am lovit cu faţa o traversă. Am
simţit imediat lipsa celor doi dinţi din faţa şi o durere în maxilar. Faţa
şi buza de sus au început să se umfle şi se se învineţească. Când am sărit
aveam o ţigară aprinsă în gură şi unul a spusLui Sânge i-au sărit scântei
din dinţi.
A doua zi am plecat
acasă la Bistriţa unde am aşteptat să mi se desumfle faţa şi să mi se
vindece fractura de maxilar. La sfârşitul acelei săptămâni am organizat
primul mare chef al nostru, la un coleg căruia părinţi îi plecaseră la băi.
Stătea în oraşul medieval, într-o casă veche, săsească, pe care-am întors-o
pe dos ca nişte barbari, făcându-i să-i scârţâie podelele vechi de sute de
ani până s-a luminat de ziuă. Acolo s-au înodat multe legături, dintre care
unele încă mai durează. Există locuri, conjuncturi speciale în care soarta,
stârnită nu se ştie de către cine, se amestecă mult prea tare. Cei care
sunt prinşi acolo vor fi vizibil marcaţi, ca nişte oi rătăcite trecute
cândva prin acelaşi staul. Buzele îmi erau zdrobite şi umflate însă una din
colege m-a preferat în noaptea aceea aşa cum eram. Aveam să rămânem
împreună toată facultatea.
SUS
ŞEHEREZADA
Ai să
ajungi să lucrezi la porci la Sigmir! Cam asta îmi prevesteau părinţii când
aveam şaisprezece ani şi mă chinuiam să ies din pubertate ca un fluture din
cuşca de mătase. Ameninţarea cu porcii din Sigmir, care mă aşteptau pe mine
să-i îngrijesc, ajunsese pentru ai mei un stereotip verbal care mă scotea
din minţi. Pe atunci nu-mi plăcea să învăţ, deşi simţeam instinctiv că în
spatele acestei ameninţări s-ar putea ascunde o doză de realitate. Viitorul
mă îngrijora mai puţin decât o durere de măsea iar şcoala era un ritual
plicticos prin care trebuia să trec şi eu.
Sigmirul era
un sat lângă Bistriţa şi acolo era o mare crescătorie de porci. În oraşul
nostru ajungea adus de vânt doar mirosul lor. Carnea pleca la export. Ca
să ne plătim datoriile externe, spuneau oamenii, iar eu nu înţelegeam ce
fel de datorii şi faţă de cine. Când am întrebat asta la ora de economie
politică, profesorul m-a dat afară din clasă, ceea ce a întărit şi mai mult
credinţa părinţilor mei că viitorul meu nu are încă nici un contur. Tatăl
meu era directorul şcolii din Sigmir, sat cu jumătate din populaţie formată
din ţigani. Altfel, oameni aşezaţi care munceau şi chiar îşi trimiteau
copiii la şcoală.
Când am
atins pragul de sus al rebeliunii mele adolescentine, i-am anunţat pe ai
mei, după o ceartă, că sunt foarte hotărât să-mi înfrunt viitorul. De a
doua zi mă voi angaja la crescătoria de porci din Sigmir.
M-am trezit
cu noaptea-n cap, în plină vacanţă de vară şi am luat-o pe jos peste deal.
Călcam apăsat ca un om gata să facă faţă tuturor porcilor din lume. Mă
apropiam de sat şi când începuse să pută zdravăn am auzit din spate
motocicleta rusească cu care tata făcea în fiecare zi naveta. S-a oprit
lângă mine şi mi-a spus calm:
Dacă tot
vrei să munceşti, e mai bine să începi la cules de mere.
Am acceptat
uşurat compromisul şi m-am urcat pe locul din spate al motocicletei. Peste
deal era o livadă cu mere şi acolo mirosea cu totul altfel. Merele le
culegeau copiii ţiganilor, iar eu aveam să fiu singurul român între ei.
Încă mai îmi era frică
de ţigani, un reflex rămas din prima copilărie, când mi se spunea, atunci
când o făceam lată: Dacă nu eşti cuminte, te dăm la ţigani. O ameninţare,
ca şi cu porcii din Sigmir, chiar o premoniţie căci uite-mă până la urmă
între ei. Toată lumea ştia că ţiganii fac vrăji şi fură copii, însă nu cred
că cineva credea cu adevărat în asta. Aveau şi aşa mult prea mulţi copii şi
arătau ei înşişi de parca ar fi fost vrăjiţi, ca să nu zic blestemaţi.
Colindau ţara cu căruţele lor şi mie mi se păreau că vin dintr-o cu totul
altă lume. Nici vis nici realitate. Îi vedeam în satul bunicului, unde
apăreau ciclic în fiecare vară, cu căruţele lor cu coviltir, trase de cai
costelivi, înconjuraţi de câini, de copii goi şi de roiuri de muşte. Se
aşezau la marginea satului şi noaptea le vedeam focurile şi-i auzeam
cântând şi dansând. Ziua veneau în sat unde reparau oale şi cazane,
ascuţeau cuţite, potcoveau caii şi făceau târguri interminabile cu
sătenii. Copii lor se plimbau goi puşcă pe uliţă iar femeile, fiecare cu
câte un sugar la sân, ghiceau viitorul în palmă. Intrau prin curţile
oamenilor ca să ceară un pahar cu apă, sau să se tocmească pentru te miri
ce. Între timp sub fustele lor dispăreau tot felul de obiecte şi bunicul
spunea că pot să ascundă acolo şi soba cu focul în ea. Cu toată vigilenţa
lor, la urmă ţăranii se plângeau c-au fost păcăliţi şi furaţi. Potcoavele
cailor săreau prea repede, cuţitele se toceau tăind pâinea, aurul cumpărat
de la ţiganii se înnegrea de cum plecau din sat, iar luminosul viitor
rămânea mic şi bine ascuns în palmele bătătorite de muncă.
Ţiganii din
Sigmir s-au purtat foarte bine cu mine. Mai ales o fată ceva mai mare ca
mine. O chema Şeherezada, însă ea habar n-avea de unde îi venea numele. Pe
vremea aceea ţiganii îşi botezau copiii inspirându-se din serialele de la
televizor sau luând nume celebre din lumea fotbalului. Pe unul îl chema
Bekenbauer pe altul Kojak. Nu-mi amintesc să fi rulat vreun film cu O mie
şi una de Nopţi. Ceilalţi copii îi spune-au Zada. La început mi s-a părut
cam sălbatică, însă avea o sălbăticie controlată cu care ştia să se joace.
Când muşca dintr-un măr, făcea un zgomot care îmi zburlea simţurile şi nu
puteam să nu îmi întorc capul să văd ce se-ntâmplă. Atunci îmi zâmbea
ciudat. Auzeam amplificat fiecare zgomot făcut de dinţii ei, ca şi cum ar
fi mestecat una din urechile mele. Se urca cu mine în acelaşi măr, şi cânta
ţigăneşte privindu-mă curios printre crengile care începuseră să se
desfrunzească. Avea o voce frumoasă, provocatoare, însă nu înţelegeam nici
un cuvânt. Sheherezada cânta toată ziua legănându-se pe ramurile merilor
încărcaţi. Eu coboram din copac cât puteam mai des şi o priveam de jos,
unde mă făceam că aranjez merele în lăzi, până mă durea ceafa. Nu purta
nimic pe sub rochiile colorate! Ca să-i intru în graţii am adus radioul
portativ de acasă şi-l agăţam în copac, unde mergea toată ziua. Am
convins-o să asculte muzică uşoară. Pe atunci prima melodie în top era
Obladi-oblada, iar Beatles făceau ravagii în toata lumea, ajungând până şi
aici în ascunsa noastră livadă cu mere. Nu auzise de ei însă a fost atinsă
de ritmul nou al acelei muzici. Stăteam amândoi pe o creangă şi ne legănam
pe ritm. Cădeau merele iar eu repetam copilăros refrenul:
Obladi-oblada, She-he-re-za-da, făcându-le să rimeze mai mult decât era
cazul. Asta i-a plăcut la nebunie şi ţopăia veselă până când craca a
început să trosnească, apoi s-a rupt brusc şi am izbit amândoi pământul ca
doua fructe necoapte. Eu n-am păţit nimic, însă ea după ce a stat puţin pe
gânduri, şi-a ridicat rochiile şi am văzut că pe coapse i se prelingea
sânge. Pe atunci leşinam dacă vedeam sânge însă m-am ţinut tare.
Dumnezeule, ţi-ai rupt ceva!
Nu mi-am
rupt nimic prostule. Cred că mi s-a pornit ciclul.
Care
ciclu? Voiam s-o ajut cumva însă nu înţelegeam ce se întâmplase. Habar
n-aveam ce e aia un ciclu; învăţasem de exemplu despre ciclul sau circuitul
apei în natură, unde nimic nu se pierde sau câştigă ci totul se transformă.
Dar nu în sânge Dumnezeule!
Trebuie
să mă duc până la dispensarul medical! spuse ea neştiind ce să facă cu
sângerarea care continua. Mi-am dat jos maieul şi i l-am întins.
Pot să vin cu tine?
Era pentru prima dată când dădeam cuiva un prim ajutor şi eram curios şi
complet năucit de noutatea cu ciclul sângeros al fetelor. Am coborât
amândoi dealul şi pe drum Shehrezada mi-a făcut o introducere, prima în
viaţa mea, în adevărata anatomie şi fiziologie a tractului genital feminin.
Pacostea asta ni se
întâmplă în fiecare lună. Acum e mai rău din cauza Beatles-ilor tăi. S-a
uitat la mine şi văzându-mă nedumerit şi-a continuat lecţia. Crezi că numai
la ţigănci li se întâmplă asta? Întreab-o pe maică-ta. În fiecare lună
femeile fac un fel de ou, şi dacă nu rămân gravide sângerează. Pricepi?
Acuma eu măcar ştiu că nu sunt gravidă. Făcu o pauză şi se uită la faţa mea
tot mai perplexă. Nu pari să pricepi! Tu din ce crezi c-ai apărut pe lumea
asta, măi? Tot dintr-un ou de femeie, doar nu mai crezi în ouă de barză!
La naiba,
ştiam de unde vin, însă habar n-avusesem până acum că femeile fac ouă!
Ştirea asta mă zăpăcit rău de tot. Am vrut s-o întreb cât de mari sunt
ouăle de femeie, unde le ţin, dar m-am abţinut. Ajuns seara acasă am găsit
o carte sumară de anatomie. Acolo se vorbea despre ovulaţie, menstruaţie,
însă nimic despre mărimea ovulului care a rămas în mintea mea, pentru multă
vreme, mare cât un ou de găină, iar femeile au rămas pentru totdeauna nişte
fiinţe magice la limita supranaturalului.
Fiind
băiatul directorului am fost promovat repede. Conduceam printr-o mlaştină
un mic tractor cu şenile, care trăgea o remorcă plină cu mere. Mergea
încet, iar eu nu trebuia decât să ţin drept cele două manete ca să nu
ajungem în râu. Şheherezada pândea momentul plecării şi sărea în remorcă
peste mere. La început am râs prosteşte de numele ei şi i-am explicat, cu
multe înflorituri, cine a fost Şeherezada. I-a plăcut la nebunie.
Şi noi
suntem din Asia mi-a spus ea. Am văzut în oraş un film indian cu Rash
Kappur şi am înţeles multe cuvinte. Mâine mă duc să-l mai văd odată. Vii şi
tu cu mine?
Filmul se
numea O floare şi doi grădinari şi ea l-a urmărit cu lacrimi în ochi,
fredonând melodiile odată cu eroina, a cărei voce subţire, piţigăiată,
trezea ecouri printre văile munţilor Kashmir. În sală erau mai mult ţigani,
şi păreau cei mai fericiţi oameni din lume. Şeherezada se îmbrăcase normal
fără fuste lungi, colorate şi cosiţe împletite. Când i-am spus că semăna cu
actriţa cu voce subţire, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe pieptul ei, apoi
m-a sărutat pe obraz. Nu semăna deloc cu eroina, însă instinctele mele
masculine începuseră să-ncolţească.
A doua zi
s-au dus cu toţii să se scalde la râu. M-aş fi dus şi eu, dar nu aveam
costum de baie.
Nu îţi
trebuie costum, mi-a spus ea, însă eu am rămas să privesc de pe deal cum se
bălăceau goi puşcă. Se ştiau unii pe alţii de când se născuseră şi li se
părea firesc să se vadă goi. Şeherezada se uită spre mine, şi îmi făcea cu
mâna. Era cea mai mare dintre toţi şi stătea liniştită în apă, atât cât
să-i acopere sânii. Câţiva puşti se roteau în jurul ei ca nişte răţoi. Se
scufundau sub apă ţinându-se de nas iar eu încercam să-mi imaginez ce
vedeau prin transparenta râului. Unul a încercat să înoate pe sub apă şi
să o atingă. Şeherezada l-a prins de cap şi l-a ţinut sub apă până când
băiatul începuse să se zbată. Când a ieşit afară în fugă, i-am văzut
formele în mişcare. Un amestec răvăşitor de rotunjimi şi unghiuri printre
stropii de apă, ca la caii de rasă. S-a uitat la mine care stăteam pe
vârful dealului mestecând nervos un fir de iarbă.
După masă am
plecat din nou cu merele prin mlaştină. Ştiam că Şeherezada se ascunsese în
remorca din spate. Tractorul mergea înainte, şi când am întors capul am
văzut-o stând turceşte peste mere.
Vino-n
coace, mi-a spus.
Am blocat
manetele tractorului cu şireturile de la pantofi şi am trecut în remorcă.
Mai
spune-mi o poveste cu Sheherezada. Am să te plătesc pentru asta.
Fantezia mea
se blocase ca şi manetele tractorului care rătăcea prin mlaştină parcă fără
motor. În remorcă mirosea puternic a mere iar eu tăceam prosteşte.
Eşti tăcut
azi... Spune-mi măcar dacă Sheherezada s-a măritat până la urmă.
Sigur că
da, am răsuflat eu uşurat
Şi eu o să
mă mărit la toamnă cu unul pe care l-am văzut o singură dată când aveam 11
ani. La noi părinţii aranjează totul. O mătuşă de-a mea, ghicitoare, zice
că la anul viitor o să nasc un băiat.
Am rămas
fără replică. Mă gândeam că anul viitor eu va trebui să încep să învăţ pe
viaţă şi pe moarte că să intru la facultate. Altfel mă vor lua la armată
iar apoi mă vor aştepta porcii din Sigmir. Ea simţise că se crease un gol
între noi pe care eu nu ştiam cum să-l umplu.
De mâine
nu cred c-am să mai vin la mere. Ai mei au aflat că te plac şi mi-au spus
să stau acasă. Şi tu mă placi, nu-i aşa?
Am dat din
cap. Făcu o pauză lungă în care se uită la faţa mea plină cu coşuri.
Dacă vrei, am să te
scap de ele. Cred că e vremea.
A început
să-şi dea jos una câte una cele trei fuste colorate pe care le avea pe ea.
Le întinse peste mere ca pe nişte pături. Simţeam că mă sufoc ca şi puştiul
acela băgat cu capul sub apă, însă încercam să stau bărbăteşte la
suprafaţă. Am presimţit că după ultima fustă nu mai era nimic şi am avut
dreptate. S-a întins lângă mine blândă şi câteva minute bune nu am văzut în
jurul nostru decât merele roşii care treptat se dădeau la o parte.
SUS
II
Când m-au trimis la spitalul din Braşov am fost
sigur că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Pe atunci nu-mi puteam dori mai
mult decât să lucrez într-un spital mare din Transilvania. Piciorul lui
Dumnezeu a început să-mi alunece încet din mână atunci când directorul m-a
chemat la el şi mi-a spus privindu-mă suspect peste ochelari.
Eşti ultimul venit şi ai să-ncepi de jos,
cum am făcut-o cu toţii. Toate ţigăncile sunt ale tale.
În spital exista o ierarhie aproape militară şi
o distribuţie riguroasă a muncii. Pe vremea aceea medicii trăiau mai mult
din ceea ce primeau de la bolnavi. Salariile noastre erau atât de mici,
încât unii uitau să şi le ridice cu săptămânile. Când am ajuns şi eu la
această fericită amnezie, am plecat în America.
De la ţigănci nu primeai nimic şi ele îmi
fuseseră neoficial repartizate mie pentru o perioadă nedefinită de timp.
Uneori primeam câte un coş cu ciuperci sau cu fructe de pădure. Pentru ele
viaţa şi timpul curgeau în jurul naturii. Dacă le întrebam pe cele gravide
când au avut ultima menstruaţie, îmi răspundeau după lungi momente de
gândire că pe vremea murelor sau a zmeurei. Tranziţia spre aşa-zisa lume
bună a oraşului trebuia să o fac treptat, pe nesimţite, fără să deranjez pe
nimeni.
La periferia oraşului exista o mahala mare de ţigani şi
doar acolo natalitatea continua să crească, după graficele trasate de
partid. Restul oraşului părea să conspire tacit, chiar să saboteze
politica demografică.
După ce mi-am ispăşit
stagiul de debut, am fost avansat şi mi s-a permis să consult şi la
policlinica cu plată. Era prin anii 80 şi ideea de proprietate privată şi
liberă întreprindere fuseseră atât de tare puse la zid, încât eram convins
că în curând totul va deveni bun comun, inclusiv noi. Policlinica cu plată
părea o ciudată greşeală în tot acest context. Pacienţii trebuiau să
plătească o anumită sumă de bani, iar medicii primeau un procent. O mică
oază de capitalism într-un deşert în care înaintam ca pe o imensă plajă
care nu dădea la nici o apă.
Clădirea în
care funcţiona era mică şi veche. Era aşezată lângă o garnizoană militară
şi arăta că un vagon uriaş, supraetajat, dezafectat. Coridorul îngust dădea
în camere foarte mici în care cu greu încăpeau o masă de consult, un mic
birou şi două scaune. Camerele comunicau ciudat între ele şi trebuia să
vorbim încet, ca la o spovedanie, ca să nu se audă. Înainte de război
fusese unul din bordelurile oraşului.
Eu consultam serile şi
iarna după ora şase se oprea curentul electric. La intrare secretara îmi
dădea o lampa cu petrol şi cu ea înaintam pe coridorul întunecos, plin de
umbre care aşteptau sprijinite de pereţi. Mă simţeam ca un miner înaintând
într-o galerie subterană. Oamenii începuseră să se obişnuiască şi cu
întunericul. Femeile preferau totuşi să vină aici, unde puteau vorbi cu noi
între patru ochi. Nu era nici o asistentă care să ne ajute. În spitale se
simţeau urmărite şi se fereau de doctori ca şi cum am fi fost şi noi parte
din sistemul draconic. Orice femeie între 16 şi 45 de ani era considerată o
potenţială procreatoare care ascunde o sarcină. Într-una din seri,
secretara mi-a spus ironic, înainte de a-mi înmâna felinarul:
Sus vă aşteaptă o doamnă
O ţigancă şi bărbatul ei
stăteau pe coridor. Le-am văzut cu greu feţele şi mustaţa lui imensă
răsucită în sus a fost singurul detaliu concret până mi-a zâmbit şi mi-a
arătat câţiva dinţi de aur. Ea nu mai avea aproape nici unul în gura. Tac
amândoi.
Shocardan? adică Ce mai faceţi? îi întreb. Ştiu
câteva expresii ţigăneşti şi totdeauna m-au ajutat să comunic cu ei.
Rău, doctore, îmi spune el şi aşteaptă să-mi
găsesc stiloul şi hârtiile. E borţoasă şi avem deja patru copii. E prea
mult pentru noi. Am venit la matale să ne ajuţi cumva.
Era pentru prima oară când vedeam o ţigancă vrând să scape de sarcină.
Instinctul le spunea că nu trebuie să te opui naturii şi voinţei lui
Dumnezeu. Existau orfelinate care erau deja pline şi care aveau să devină
şi mai aglomerate în anii care au urmat.
Nu fac avorturi, le spun direct.
Nu spune încă nu,
doctore, o să te plătim regeşte.
Scoase de la piept un
obiect învelit într-un prosop, îl desface şi-mi pune pe masă un pocal mare
din aur masiv. Ştiam că prin anii 50 autorităţile comuniste au confiscat
aurul ţiganilor, lăsându-le doar dinţii pe care unii au apucat să şi-i pună
în grabă ca pe nişte mici lingouri ce le puteau păstra şi transmite mai
departe.
Uită-te bine la el, e vechi de trei sute de ani.
Asta a fost zestrea ei şi a aparţinut unui grof ungur de lângă Bistriţa.
Dacă-l vrei, îţi spun şi povestea lui. Femeia tace şi priveşte în altă
parte, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre ea.
Cum te cheamă? o întreb.
Sheherezada, îmi răspunde ea gol.
Sheherezada? repet involuntar, ca şi cum ar fi
fost imposibil. Mă uit la faţa ei resemnată, îmbătrânită înainte de vreme,
la părul cărunt şi încerc să-i scot ridurile adânci de pe faţă şi să-i pun
puţină lumină în ochi. Un miros puternic de mere a invadat camera, de parcă
aş fi avut o halucinaţie olfactivă, şi mi-a venit aşa din senin să fredonez
obladi-oblada. Eram tânăr şi încă inconştient de ravagiile pe care timpul
le poate face cu noi.
A face
avorturi în anii aceia era o afacere tentantă. Se plăteau sume uriaşe şi
ştiam că unii din colegii mei o fac. Din când în când câte unul era prins
şi dispărea cu anii în spatele gratiilor. Miliţia era pe urmele noastre şi
până la proba contrarie toţi eram potenţiali saboteuri ai politicii
demografice. Aş fi vrut s-o ajut cumva. Eram sigur că ea era fata din
livada cu mere din Sigmir. Sheherezada şi bărbatul ei şi-au luat pocalul
de aur şi au plecat dezamăgiţi.
Într-o seară am auzit
bătăi puternice în uşa care mă despărţea de camera de consultaţii vecină.
Era aproape de ora închiderii şi nu mai era aproape nimeni la policlinica
cu plată.
Am nevoie de ajutor! Am recunoscut vocea disperată a unuia
dintre colegii mei care consulta acolo. Am ieşit pe coridorul pustiu şi
întunecos. În camera alăturată lumina cunoscutul felinar şi o lanternă mică
de buzunar pe care colegul meu o ţinea în gură. Da, în gură, căci mâinile
îi erau ocupate şi îi tremurau. Pe halatul alb şi pe faţă era împroşcat cu
sânge iar el continua să chiureteze nervos o femeie care sângera profund.
Te rog ajută-mă
cumva, altfel o să moară.
Nu am înţeles nimic din ce se întâmpla acolo,
însă mi-am pus reflex mănuşile şi am comprimat abdomenul femeii până la
aortă ca să opresc cumva sângerarea. Colegul meu avea faţa invadată de
groază şi aproape înghiţise lanterna. M-am uitat la femeie şi atunci am
văzut-o pe Sheherezada, albă ca varul, privindu-mă cu ochii duşi adânc în
orbite până dincolo de viaţă.
Opreşte-te! am strigat la el. Cred că ai perforat-o. Trebuie
să o ducem urgent la spital.
Ştii bine că acolo mă vor aresta.
Am învelit-o
repede într-o pătură şi am pus-o pe bancheta din spate a maşinii. Spitalul
era aproape şi nu ne-am oprit decât în sala de operaţie. Urma noastră era
marcată de o dâră lungă de sânge. Am operat-o amândoi cu sufletul la gură
şi am reuşit s-o salvăm după ce i-am scos uterul şi un metru de intestin.
Totul se desfăşurase atât de repede încât n-am avut timp să mă gândesc la
consecinţe. L-am lăsat pe colegul meu s-o închidă şi am ieşit din sala de
operaţie. La uşă ne aştepta miliţia gata să ne pună cătuşele pe mână. M-au
luat într-o maşină şi următoarele câteva ore m-au interogat cu schimbul la
sediul miliţiei. Spre dimineaţă au vrut să mă lase să plec însă am avut o
ezitare atunci când ofiţerul m-a întrebat dacă am mai văzut-o înainte pe
ţigancă. Doar nu era să le povestesc de remorca de mere din Sigmir şi de
criza mea pubertară. Am petrecut încă o zi în beciurile miliţiei
gândindu-mă la povestea Sheherezadei. Pereţii, gratiile, tavanul mucegăit
şi ceva care plutea greu în aer te făceau să te simţi involuntar vinovat.
Vinovat că exişti şi că nu poţi să faci nimic. Noaptea am visat că trăgeam
o remorcă de mere roşii lăsând în urmă o dâră de sânge pe care pământul o
sugea lacom.
A doua zi mi-au dat
drumul fără nici o explicaţie. Pe Sheherezada am găsit-o într-un salon la
reanimare fumând. Asistenta îşi dădu ochii peste cap în semn de neputinţă
şi deschise larg fereastra. Şi ea era păzită la uşă de un miliţian care
fuma şi el. După două săptămâni s-a vindecat şi a plecat şi mai bătrână
decât venise. Ţiganii aveau în general o mare rezistenţă biologică, până
ajungeau la 4050 de ani, după care se prăbuşeau repede. Sheherezada
ajunsese acolo mai repede ca alţii.
Colegul meu, care era
pe atunci secretarul de partid pe spital, a reapărut, spre surprinderea
tuturor, după câteva zile. Eram convinşi că nu-l vom mai vedea pentru o
vreme. A venit direct la mine.
Ştii cine m-a salvat?
m-a întrebat cu o voce dezinvoltă. Un broscoi, trăiască broscoii! Femeia
nu era gravidă iar testul de sarcină a fost negativ, mi-a zâmbit cu
subînţeles. De altfel, asta ne-a salvat pe toţi, inclusiv pe ţigancă.
Nefiind gravidă, nu putea fi acuzat de întrerupere ilegală de sarcină
Impresia mea din timpul
operaţiei fusese cu totul alta. Aranjamente se făceau şi pe atunci. Mai
ales dacă erai secretar de partid.
Pe atunci testele de sarcină se făceau numai pe broscoi. Ei
erau cei care certificau dacă femeia era gravidă sau nu. După revoluţie,
când avorturile s-au legalizat, am aflat că secretarul de partid era cel
care-i ajuta pe mai marii zilei când aveau probleme cu soţiile, căci şi lor
li se întâmpla.
Colegul meu avea o casă
mare, somptuoasă şi după revoluţie a dat o petrecere unde ne-a invitat pe
toţi. Avea o colecţie de artă impresionantă pe care ne-a prezentat-o cu
mândrie. Într-una din camere, în contrast, era o cutie mare din lemn ca un
dulap fără uşi, în mijloc cu un vizor mare.
Uită-te prin el, mi-a
spus.
Înăuntru am văzut
rafturi pline cu obiecte aşezate pe catifea roşie: peşti de sticlă primiţi
de la bolnavele de la fabrica de sticlă, carburatoare şi rulmenţi de la
fabrica de tractoare, ouă pictate, panglici de la fabrica de panglici,
cuţite de vânătoare. În mijloc trona pocalul de aur al Sheherezadei. Privit
prin vizor, totul părea o compoziţie stranie, suprarealistă.
Când se va deschide un muzeu hazliu al
comunismului, am să donez colecţia aceasta. Apropos de pocal, să ştii că nu
e de aur.
După un timp portarul de la spital mi-a spus că o femeie
mi-a lăsat un coş cu mere roşii la intrare.
SUS
BICICLETE, BAZOOCI,
CUŢITE
Fabrica de
biciclete era o construcţie imensă, cu un număr secret de muncitori şi
muncitoare. Bine aşezată între munţii ce înconjurau oraşul, putea trece
neobservată de sateliţii din cer, dacă vreunuia i-ar fi trecut prin
microprocesoare să se uite spre lumea noastră ciudată, să vadă ce mai facem
noi acolo jos. Cred că începusem să devenim transparenţi, aproape
invizibili chiar şi pentru ochiul lui Dumnezeu, care ne uitase. După ce
venea toamna ş cădeau frunzele păream cu toţii nişte stafii prăfuite, care
ne mişcam ca şi cum n-am mai fi fost siguri că merită să ducem o existenţă
adevărată. Mă miram că pământul văzut de sus e descris ca Planeta Albastră,
adică uniform de albastru şi de frumos, fără nici o diferenţă de nuanţă
acolo unde lumea noastră umplea panorama. Eram într-o fază de mare
disperare, cum numai prizonierii pot să aibă. Tot aerul din jur părea
infiltrat cu un strat dens de neputinţă şi nepăsare, şi m-aş fi aşteptat ca
asta să se vadă cumva de acolo de sus.
Muncitoarele
de la fabrica de biciclete aveau un zâmbet de o tristeţe şi resemnare
specială, aşa cum le vedeam în fiecare marţi. Păreau nişte personaje ieşite
din cartea lui George Orwell 1984 pe care o citeam pe ascuns, cu
dicţionarul, în acelaşi an cu titlul.
Când intram
în uzină, un tip înarmat mă lua sub escorta lui până la cabinetul medical.
Simţeai de la început că intri într-o altă lume stranie, cu un aer de
ghetto camuflat într-un înveliş cenuşiu, kafkian. Oamenii îmbrăcaţi în
salopete de doc nu mişunau de capul lor pe aleile drepte şi egale. Bărbaţii
nu purtau în colţul gurii ţigara fără filtru cu jarul ajuns la buze şi
păşeau parcă altfel, că nişte roboţi programaţi.
Clădirile fabricii se
întindeau până departe şi păreau o uzină suficient de mare să producă
biciclete pentru toată Europa. Podurile şi subsolurile lor puteau să
adăpostească o lume nevăzută, paralelă cu realitatea. În oraş se spunea că
dacă ai cumpăra o bicicletă şi ai monta-o fără să respecţi instrucţiunile,
ar putea să iasă o mitralieră sau o bazookă. Toată lumea ştia că fabrica de
biciclete e o mare uzină de armament. Acolo trebuia eu să fac săptămânal
controlul ginecologic la cele nimeni nu ştia câte mii de femei. Erau strict
programate în pauza de prânz când trebuia să văd în nu mai mult de două ore
între 40 şi 60 de femei. Toate erau între 18 şi 42 de ani. În afara acestor
limite femeile nu prezentau nici o importanţă, fiind, cel puţin din punctul
oficial de vedere al autorităţilor, în afara perioadei reproductive.
Maistrul
care avea lista celor programate le încolona şi le aducea la cabinetul
medical. Refuzurile erau rare căci altfel nu-şi primeau chenzina. Acolo am
învăţat să mă mişc repede, eficient la rândul meu, ca un robot. Fiecărei
femei îi făceam un examen ginecologic sumar şi un Papanicolau. N-am văzut
niciodată vreun rezultat de laborator. Nu se presupunea să vorbesc cu ele
mai mult decât să le întreb câţi copii au şi când au avut ultima
menstruaţie. Adevăratul motiv pentru care era organizată această mascaradă
cu pretext uman era depistarea sarcinilor ascunse. Fiecare fabrică din oraş
era supusă acestui triaj macabru. Aici femeile puteau să fie constrânse,
luate prin surprindere, la grămadă, ca o turmă închisă în ţarc. Mesajul era
clar pentru toată lumea şi ele urau controalele astea, deci şi pe mine. Nu
suport să mă ştiu detestat, cel puţin nu la nivelul acesta. Scad în ochii
mei şi nu mai funcţionez bine. Aşa că încercam aproape instinctiv să fiu
cât mai amabil şi mai politicos cu ele. Vorbeam tot timpul în cele două
ore, întrebându-le ce mai fac, cum o duc cu sănătatea, lăsând pe seama
asistentelor ultima lor menstruaţie, care devenise o obsesie pentru
autorităţi. Am încercat chiar să contactez conducerea fabricii şi să propun
o întâlnire cu femeile în care să le explic importanţa reală a controlului
ginecologic. Nimeni nu părea interesat de asta aşa că n-am avut şansa să mă
dezvinovăţesc public.
Sala de
aşteptare era de fiecare dată plină ochi cu zeci de femei ca nişte umbre
sprijinite de pereţi. Erau toate îmbrăcate în salopete albastre, pătate,
mirosind puternic a oţel încins şi praf de puşcă. Când intram se făcea
linişte şi auzeam câte un ăsta e tipul.
Odată una cu
simţul umorului scăpat de sub control rupse liniştea spunând: ăsta ne
caută de ouă ca pe găini. După care m-au mitraliat cu un râs metalic,
nervos. Nu mă priveau cu ură dar nici nu se uitau la mine ca nişte femei
care veniseră la doctor de bunăvoie. Treceam printre ele uitându-mă în jos,
ca un vinovat care ştie că va fi achitat de fiecare dată. Dacă aş fi
refuzat să merg acolo, ar fi fost grav. Aşa cred cel puţin, căci nu am
încercat niciodată. Nici unul din noi nu avusese curajul s-o facă. Ar fi
fost probabil un gest inutil, într-o lume în care nu exista decât supunere.
Şi poate că un alt medic ginecolog pe care l-ar fi adus în locul meu nu ar
fi pactizat tacit cu ele cum făceam eu.
Se dezbrăcau
câte trei deodată, în văzul tuturor, pe o bancă îngustă într-un colţ al
camerei de consultaţie. Una ieşea, alta intra.
Mai
repede, vă rugăm, le instruia una din cele două asistente.
Goale de la
brâu în jos, atingându-se una pe alta în spaţiul îngust, îşi studiau cu
coada ochiului formele goale ca într-o saună arhiplină în care nimeriseră
din greşeală. Cuvinte ca intimacy ori privacy fuseseră scoase din
vocabularul nostru. Privacy se putea traduce atunci doar ca privaţiune,
cuvânt familiar, bine intrat în capul nostru.
De pe
peretele opus ne urmărea pe toţi, cu privirea lui goală, marele
supraveghetor. Poza lui Ceauşescu nu lipsea din nici o încăpere publică. Ne
obişnuisem cu faţa lui dolofană, de ou neclocit, înrămată la nesfârşit în
acelaşi tablou, aşezat peste tot ca o fereastră falsă care nu se deschidea
niciunde. El a fost cel care a spus la unul din congresele partidului, că
fetusul din burta mamei este proprietate de stat. Cu toate acestea eram al
naibii de eficienţi, la acele controale.
Cele două
asistente care mă ajutau intrau repede în funcţiune. Totul se mişca asemeni
unei bande rulante.
Uter de
mărime normală, asta dictam asistentei de fiecare dată, fie că era
adevărat, fie că descoperisem o sarcină. Atunci le priveam în ochi
conspirativ.
Se mişcau rapid,
călcând desculţe cu jumătate de talpă pe dalele reci de ciment. Goale de la
brâu în jos păreau parte dintr-un balet grotesc regizat pe jumătate.
Cele terminate săreau
efectiv în salopete şi ţâşneau afară. Unele se întorceau ruşinate după un
timp căci luaseră din greşeală salopeta sau chiloţii alteia şi asta agrava
lucrurile pentru că banda rulantă se oprea pentru un timp. La sfârşitul
consultaţiei, pe bancă unde se dezbrăcaseră, rămâneau chiloţi, ciorapi
încurcaţi sau uitaţi, pe care nu-i mai revendica nimeni.
Se întorceau grăbite în
clădirile lor misterioase unde continuau să toarne nitroglicerină sau să
facă ţevi pentru biciclete ori mitraliere. Aveam să aflu că în fabrica
aceea mai făceau şi alte arme secrete pe care le strecurau afară cu grijă
şi mi le aduceau şi mie.
După un timp nu s-au
mai uitat urât la mine şi au început să mă caute ca paciente adevărate în
policlinica cu plată. Acolo, după consult, aproape fiecare îmi dădea, la
fel de conspirativ, acelaşi lucru un cuţit mare de vânătoare, făcut pe
sub mână din oţelul bazoocilor, în acea fabrică de biciclete.
Cuţitele
arătau toate la fel: mânerul din corn de căprioară, lama lată şi ascuţită
care avea gravată pe ea cam aceleaşi scene de vânătoare un cerb fugărit
de câini pe o parte, şi un lup singuratec urlând a pagubă la lună pe
cealaltă. Totul desenat foarte naturalist în oţelul tare, inclusiv aburii
care ieşeau din gura animalelor.
Ajunsesem
posesorul unui adevărat arsenal de cuţite şi toţi prietenii şi rudele mele
primeau în dar câte unul de ziua lor. După o vreme, când eram invitat la
câte o petrecere sau sărbătoare, mi se spunea direct sperăm să nu ne
aduci iar un cuţit
.
Am păstrat unul şi când
am emigrat am vrut să-l iau cu mine în America. La vamă bineînţeles că l-au
văzut pe ecran şi mi-au deschis valiza în care îmi luasem ceea ce
considerasem mai important după 36 de ani. Vameşul l-a scos din tocul de
piele şi a studiat scenele de vânătoare de pe lama tăioasă.
Şi ce
cauţi cu ăsta în avion? M-a întrebat rece.
E doar o
amintire.
Amintire?
Ai lucrat cumva în vreo fabrică de armament? Sau de biciclete? Mi-a spus
apoi ca un iniţiat.
Eu
controlam doar femeile, i-am răspuns vag, speriat că nu mă va lăsa să urc
în avion.
Cuţitul mi
l-a oprit la vamă însă eu am reuşit să plec cu valiza mea cu amintiri
permise.
******************************************************************************
Fragmente din volumul
Intre doua lumi Povestirile unui doctor de femei
SUS