-
SERVICII -
* Asistenţă completă pre-natală şi naşteri
*
Colposcopii şi Sonograme
* Avorturi
* Chirurgie ginecologică
* Interventii
laparoscopice
* Tratamentul menopauzei
* Infertilitate si endocrinologie
ginecologică
* Teste Papa-Nicolau şi Mamograme
SUS
- PROGRAMARI -
Tel. 718
- 533 7696 | Fax: 718 424 9559 | email:
sangeorzanadrian@aol.com
-
ADRESA -
62-31
Cromwell Crescent, Rego Park , NY 11374
(se poate ajunge cu metroul: R sau M la staţia 63
Drive)
SUS
-
ARTICOLE -
- De ce (nu) merg femeile la
ginecolog
- Putin gravida
DE CE
(NU) MERG FEMEILE LA GINECOLOG
(articol publicat in ziarul Lumea Libera, 2004)
Nu de mult,
o romāncă mi-a spus pe cel mai natural ton: Todeauna mi-am dorit să am un
ginecolog bun şi o coafeză pricepută. Ce-şi poate dori mai mult o femie?!
Era pe masa de operaţie īnainte de a fi adormită şi mi-a vorbit īn engleză
de faţă cu anestezistul şi cu cei care mă ajutau şi care nu erau familiari
cu umorul nostru sănătos. Au rīs copios iar eu am luat-o ca pe un
compliment, ce era să fac?! Pacienta mea aşteptase cīţiva ani pīnă să-şi ia
inima-n dinţi şi să vină la un consult. Fără această īntīrziere n-ar fi
ajuns īn sala de operaţie. Primul lucru pe care l-am remarcat ca ginecolog
īn America a fost enorma diferenţă īn patologia şi īn mentalitatea femeilor
de aici comparativ cu cele din Romānia. O īntreagă categorie de afecţiuni
pe care īn Romānia le vedeam zilnic, aici sīnt rarităţi. In primul rīnd
datorită profilaxiei luată īn serios şi a controalelor ginecologice de
rutină pe care femeile le respectă. Din păcate multe femei romānce īncă se
duc la doctor doar atunci cīnd sīnt bolnave. Cīnd e vorba de ginecolog,
multe invocă īncă ruşinea, starea emoţională de altfel normală, īnsă aşa
cum tot o conaţională de-a noastră mi-a spus, de ruşine n-a murit nimeni.
Din păcate īncă se mai moare de cancer genital. Alte femei īmi spun că
amīnă conştient controlul pentru că preferă să nu afle ce au. Dacă e ceva
grav? Cine mai poate accepta astăzi această mentalitate defetistă de
asumare a fatalităţii?
Īn America aproape toate femeile au inclusă īn agenda lor cel
puţin o vizită la şase luni la ginecolog. Chiar şi asigurările le
reamintesc despre asta. Se numeşte regular check-up. Astăzi
majoritatea afecţiunilor genitale pot fi depistate la timp şi tratate
eficient, inclusiv cancerul. Īn ce constă acest control ginecologic de
rutină?
PAP-SMEAR-ul sau Testul PAPANICOLAU constă īn recoltarea de
secreţii vaginale şi din colul uterin care se trimit unui laborator
specializat. Procedeul durează cīteva minute, este nedureros şi are o
eficacitate maximă īn depistarea cancerului de col, mai ales a stărilor
precanceroase. De asemenea pot indica unele infecţii vaginale şi unele
boli cu transmisie sexuale ca Trichomonasul. Faţă de Romānia unde testul se
face cu metode īnvechite care nu mai garantează diagnosticele cu care
operăm astazi, īn Statele Unite laboratoarele folosesc tehnologie modernă
care produc clasificări şi diagnosticări reale. Celulele desprinse de pe
col sīnt studiate şi īn acest fel se depistează leziunile numite displazii
care īn timp se transformă īn cancer. Īn cayul unor rezultate anormale se
trece la alte explorări precum colposcopia care vizualizează colul cu
microscopul permizīnd biopsii din zonele afectate. Īn concluzie PAP
SMEAR-ul are o mare valoare doar atunci cīnd este interpretat corect.
Datorită acestui simplu test făcut la timp, cancerul de col, care īncă face
ravagii īn Romānia, a fost aproape eradicat din Statele Unite.
Un concept relativ nou este că īn generarea cancerului de col
şi a displaziilor este implicat un virus. Se numeşte HPV, adică Human
Papilloma Virus, şi īn jurul lui s-a născut o īntreagă literatură medicală
īn ultimii ani. Este un virus foarte comun şi se transmite aproape exclusiv
sexual. El este de asemenea cauza acelor condiloame genitale care īnsă sīnt
benigne. Sīnt foarte multe tipuri de HPV, peste 40, şi nu toate duc la
cancer. M-am īntrebat de multe ori de ce depistez atīt de des, prea des,
displazii avansate de col şi chiar cancere la femeile venite din Romānia,
multe dintre ele sub 30 de ani. Un coleg din Bucureşti, medic cu o foarte
bună pregătire academică, īmi spune că la noi şi īn estul Europei īn
general studiile au depistat existenţa unui HPV foarte agresiv şi foarte
răspīndit. Astăzi există teste simple care depistează prezenţa acestui
virus.
Cum se tratează? Ca pentru orice virus, nu există un tratament
medicamentos eficace. Canadienii lucrează īn prezent la un vaccin care va
fi pus probabil pe piaţă īn cīţiva ani. Practic nu tratăm infecţia, virusul
īnsuşi, ci efectele lui pe epiteliul colului uterin sau vaginal, adică
rănile de col. Īn unele cazuri corpul poate să scape de virus prin
propriul sistem imunitar. Īn formele moderate ale displaziilor, se preferă
distrugerea leziunii prin īngheţarea colului sau cu laserul. Īngheţarea
colului este rpocedura de preferinţă astăzi şi se face simplu şi
necostisitor īn cabinetul ginecologic. Este o procedură complet nedureroasă.
Īn Romānia īncă se mai face cauterizarea electrică a colului, metodă aici
de mult abandonată. Este neindicat să cauterizezi o rană a cărei natură e
incertă iar arderea colului poate lăsa sechele. Īn formele severe de stări
precanceroase ale colului se preferă conizaţia acestuia, adica extirparea
chirurgicală a porţiunii bolnave. Metoda e simplă iar fertilitatea nu este
afectată.
Mă repet spunīnd că nici una din aceste afecţiuni nu dă
simptome şi multe sīnt depistate cīnd femeile vin la cabinet pentru alte
probleme sarcini, infecţii vaginale, anexite, etc. Toate aceste teste şi
proceduri se pot face īn cabinetul medical, sīnt nedureroase şi
necostisitoare.
Femeilor tinere cu ocazia controlului de rutină li se iau şi
culturi vaginale care depistează boli cu transmisie sexuală, ca Gonoreea şi
Clamidia. Īn Statele Unite sīnt frecvente infecţiile cu Clamidia care nu
dau simptome evidente dar care pot duce la infertilitate prin obsturarea
trompelor. Mult mai frecvent ca in Europa este şi Herpesul genital. La
controlul genital de rutină se pot depista şi afecţiuni silenţioase ca
tumorile de ovar, chiste ovariene, fibroame uterine, endometrioza sau
cancere de sān. După 50 de ani, mamograma este obligatorie anual iar īntre
35 şi 50 de ani se recomandă o dată la doi-trei ani. Să nu uităm că trăim
īn zona cu cea mai mare incidenţă de cancer de sān din lume. Conform
statisticilor, o femeie din zece, dezvoltă cancer de sān pīnă la 60 de ani.
Cele care au īn familie mama sau rude cu cancer de sān au riscul mult mai
crescut.
Chiar dacă la coafor femeia merge mai des, controlul
ginecologic trebuie sa-şi găsească regulat şi el locul īn agenda fiecăreia.
SUS
PUŢIN GRAVIDĂ
(articol
publicat in revista New York Magazine, 2005)
Şi
ce spune doctorul tău? o īntreb pe pacienta mea, o prietenă disperată
care mă sună la două-trei zile dintr-un mare oraş din Romania. Īncearcă să
īnţeleagă ce se īntīmplă cu ea de vreo trei săptămīni de cīnd umblă de la
un doctor la altul cu dureri şi sīngerări care nu se mai opresc. Spune
c-aş fi PUŢIN GRAVIDĂ īmi răspunde ea. Adică nici gravidă gravidă, nici
deloc gravidă, asta ca lucrurile să fie şi mai nebuloase şi mai
aproximative. Fusese tratată trei săptămīni cu antibiotice, cu toate că se
simţea din ce īn ce mai rău şi nimeni nu-i făcuse un test simplu de
sarcină. După ce am sfătuit-o să-şi cumpere unul de la farmacie m-a sunat
şi mi-a spus că după ce-a pus o picătură de urină au apărut două linii
ceea ce īnsemna că toate simptomele erau probabil din cauza unei pierderi
sau mult mai rău, o sarcină extrauterină. Arătīndu-i medicului ei liniuţele
acesta a admis c-ar putea fi puţin gravidă şi nimic mai mult.
Sunt
doctor ginecolog şi practic īn New York de 12 ani, după ce am făcut īn
Romania acelaşi lucru īncă 12 ani. Īntr-unul din cabinete văd mai mult
femei din Romania, aşa că indirect ţin prin ele legătura cu ţara noastră şi
mai ales cu starea medicinii de acolo. Unele, care īşi pot permite, vin să
nască īn America, după care se īntorc cu bebeluşi cetăţeni americani. Īn
privinţa asta sunt īntr-un fel mai tare ca un avocat de emigraţie pentru că
nou născuţii au garantată cetăţenia, comform costituţiei americane. La
īnceput am crezut c-o fac doar pentru asta, apoi am aflat că unora le e pur
şi simplu frică să nască īn patrie. De curīnd am asistat naşterea celui
de-al doilea copil al unui cuplu de romāni, tineri, deştepţi, frumoşi care
hotărīseră să plece din ţară după ce le murise la naştere primul copil.
Nimeni nu le-a dat nici o explicaţie. Copilul pur şi simplu nu avusese
zile, se sufocase cu toate că fusese perfect sănătos atunci cīnd īncepuse
naşterea.
Pacientele fără asigurări, care au nevoie de tratamente şi operaţii
costisitoare pentru care spitalele percep sume mari, neputīndu-şi permite
tratamentul īn SUA pleacă īn Romānia. La īntoarcere īmi spun poveşti despre
experieţele lor de-acolo. Una din ele, recent emigrată din Romania, a ajuns
īn Lumea Nouă fără uter, ovare, trompe şi jumătate din vagin. I se scosese
totul la 32 de ani pentru o leziune precanceroasă care putea fi tratată
relativ simplu īn cabinet. Cel care a operat-o e un reputat chirurg.
Operaţia, una din cele mai dificile, fusese făcută magistral, doar atīt că
nu era necesară. Rezultatul patologic postoperator o arăta clar şi cu un
asemenea document ca probă aici nu te-ar putea apăra nici cel mai bun
avocat. Ei i se spusese că e mai bine aşa, mai sigur...
Astăzi
compatrioţii mei nu mai emigrează ca īnainte de 1989. Nimeni nu mai trage
īn urmă o uşă groasă de stejar. Oamenii vin şi pleacă cānd vor, circulă.
Aud mereu poveşti legate de felul īn care īncă se mai practică medicina
acolo şi mă rog ca ai mei să rămīnă sănătoşi. Mama mea a făcut nu de mult
o pneumonie severă cu pleurezie. A fost internată īn spital şi m-am bucurat
că se afla īn grija unui fost coleg, unul din cei mai buni din promoţia
noastră . Vorbeam zilnic la telefon şi nu am putut să-l conving īn nici un
fel ca antibioticele, trimise din Germania de o rudă a noastră, să-i fie
administrate intravenos şi nu intramuscular. Nu am văzut niciodată īn
America un antibiotic să fie administrat intramuscular. Pentru asta nu e
nevoie să stai īn spital. Prea voiam eu să-i īnvăţ ce să facă, eu care mă
lăfăi īn America cu toate la īndemīnă, crezīnd că ştiu totul. Cīnd vorbem
cu el aveam impresia că nu folosim acelaşi limbaj şi senzaţia asta am
avut-o īn multe ocazii. A trebuit ca sora mea s-o scoată pe mama din spital
şi să angajeze o asistentă dispusă să-i dea antibioticele aşa cum trebuia.
Nu era nevoie decīt de puţină bunăvoinţă şi ceva bani. Īn spital nici cu
bani nu am putut lămuri pe nimeni să facă ce trebuia făcut pentru că
detaliul acesta nu intra īn protocolul spitalului. De fapt nu cred că
există īncă īn spitalele din Romania ideea de protocol, adică un cod cu
reguli scrise legate de cum trebuie lucrurile făcute corect. Şi mă refer la
lucrurile simple, la īndemīna tuturor, īncepīnd de la respectul pentru
pacient, care presupune şi cum vorbeşti cu el.
Īmi place
să mă īntorc īn ţară, unde mă simt altfel decīt oriunde īn lumea asta. Nici
mai bine, nici mai rău ci pur şi simplu altfel. Am o altă percepţie a
lucrurilor, o mentalitate care mi s-a schimbat treptat, firesc, īncīt nici
nu am băgat de seamă. Mirosul teilor şi al caprifoiului primăvara e
categoric mai intens şi mai răscolitor acolo. Ca fiecare romān care a
plecat şi a reuşit să se transplanteze īntr-o altă lume, mă īntreb uneori
dac-aş mai putea să trăiesc acolo. E o īntrebare reală pe care am observat
că tot mai mulţi romāni din diasporă şi-o pun chiar dacă se gīndesc doar la
o reīntoarcere temporară, sau la vizite mai lungi. Dacă īnainte am fost
īntr-un fel forţaţi să plecăm, acum plecarile sau īntoarcerile sunt
opţionale. Nu sunt sigur de răspuns īn general, īnsă īn particular sunt
sigur că nu mi-aş mai dori de loc să lucrez ca doctor acolo. Şi mai ales
īntr-un spital. Şi mai sigur decīt orice e că mi-ar fi frică să ajung
pacient. Cei mai īn vīrstă, dintre care unii īşi pun problema īntoarcerii
īn Romania, se īntreabă foarte serios ce se īntīmplă cu noi dacă ne
īnbolnăvim?
Am
vizitat cīteva spitale din ţără īn ultimii ani şi aş fi vrut să fi văzut
acelaşi progres ca īn lumea restaurantelor sau a cazinourilor. Anul trecut
am avut īn Cluj īntīlnirea de 25 de ani de la terminarea facultăţii de
medicină. Noi īmbătrīnisem cu tot atīţia ani, unii muriseră, īnsă clinicile
şi spitalele păreau mult mai ridate şi mai obosite. Păreau nişte muribunzi
care nu erau lăsaţi să moară. Prin găurile adīnci din tencuiala originală
se vedeau cărămizile aşezate una peste alta cu aproape 100 de ani īn urmă
cīnd Clujului de altădată i se spunea micul Heidelberg iar Bucureştiului
micul Paris. Nouă romānilor totdeauna ne-au plăcut diminutivele şi să ne
identificăm cu alţii. M-am bucurat mult să-mi văd foşti colegi, unii dintre
ei acum profesori, mulţi ca mine foşti fugitivi reīntorşi de peste tot īn
căutarea anilor de studenţiei, care au fost pentru mulţi dintre noi cei mai
frumoşi ani din viaţă. Pentru că exista viaţă pe vremea aceea.
Care era
starea medicinii romīneşti cu peste 30 de ani urmă?... Era medicina de
atunci mai contemporană cu cea din west decīt este acum?... Pot să spun,
acum după ce am văzut şi restul lumii, că nu mi-a fost niciodată ruşine că
m-am format īn Romania, nici ca medic nici ca om. Mi-a fost ruşine īnsă
cīnd am īnceput să realizez că atītea lucruri pe care puteam uşor să le fac
şi ca medic şi ca om, nu le-am făcut, pentru că īmi intrase īn sīnge să NU
LE FAC. Pentru că e categoric mai uşor să nu faci şi cu cīt nu faci cu
atīta n-ai mai face. E vorba de acele lucruri care nu intrau īn
protocolul unei societăţi neīnvăţată cu regulile simple, logice, iar
comunismul, calamitatea noastră, a reuşit să ne aducă īntr-o stare de
abrutizare de care nu mai eram conştienţi. Dar nici pe el nu putem să dăm
toată vina.
La
medicină se intra mai greu ca oriunde, erau doar 5 facultăţi, cu un număr
mic de locuri şi eram triaţi drastic dintr-o mulţime de pasionaţi de
meserie sau nechemaţi. Primii trei ani erau infernal de grei, se pica pe
capete la examene, iar cine nu trecea de anul īntīi era exmatriculat. Unii
terminau īn 7-8 ani sau nu terminau de loc. Profesorii ni se adresau cu
domnule coleg īnsă nu se sfiau să ne cadă dacă nu īnvăţam. Īncă se mai
simţea īn Cluj influenţa lui Haţieganu, Goia, şi a acelor dascăli formaţi
īn marele Paris sau Heidelberg. Generaţiei mele i s-a spus generaţia
groparilor pentru că īn cei 6 ani de facultate i-am dus la groapă pe O.
Fodor, rectorul facultăţii, academicianul Preda, V.V. Pappilian ş.a. Am
văzut cum lucrurile s-au schimbat īn rău sub ochii noştri. Printre atītea
altele, īn nici trei ani, numărul studenţilor la medicină s-a dublat,
numărul studenţilor străini ajungīnd să-l depăşească pe cel al studenţilor
romāni. Pe atunci Romania īncă nu exporta doctori īnsă producea la grămadă
medici străini care erau acceptaţi fără nici o triere. Corupţia a făcut
ravagii şi mulţi dintre studenţii străini au ajutat la erodarea sistemuluii.
Mama unui romān din New York mi-a spus că facultatea băiatului ei a
costat-o 60-70 de video-casetofoane. Nu practică nici astăzi ca medic, cu
toate că a crescut īn America. Nivelul de pregătire a īnceput să scadă şi
pentru studenţii romāni. După absolvire am fost prima generaţie care nu a
mai fost trimisă la ţară. Comform tradiţiei urma să fim trimişi acolo
pentru doi sau trei ani, după care puteam da examenul de secundariat pentru
a īncepe o specializare. Aşteptam repartiţia cu nişte hărţi uriaşe īn mīnă,
procurate de la Căile Ferate, pentru a putea alege nu satele din Moldova
sau Bărăgan ci gările īn care oprea trenul ca să poţi să fugi de-acolo.
Unii mituiseră miliţienii din te miri ce sat din Maramureş sau Oaş şi-şi
făcuseră peste noapte buletine acolo ca să aibă prioritate. Repartiţia
noastră urma să īnceapă īntr-o zi de iunie la 8 dimineaţa, sincronizată īn
toată ţara prin radio şi pīnă la prīnz nu s-a īntīmplat nimic. Bănuiam o
dereglare a instalaţiei de radio. După prīnz a izbucnit īn difuzoare vocea
dereglată a ministrului sănătăţii care ne-a anunţat că repartiţia s-a
amīnat şi că vom fi anunţaţi ulterior unde vom fi trimişi. Dacă nu la ţară
atunci unde? Ceauşeştii deciseră dintr-o dată că nivelul de pregătire al
doctorilor e prea scăzut şi că de-acum vor face trei ani de stagiatură
numai īn oraşe mari, stagiu care ar scoate din noi nişte genii care vor
putea face orice, oriunde. Am ţipat de bucurie mai ales c-am ajuns la
Braşov. Am vīndut cīinele pe care-l cumpărasem cīnd mă pregăteam de mers la
ţară şi mi-am cumpărat cu banii obţinuţi schiuri.
Pentru că
un stagiar pe vremea aceea nu prea avea multă treabă īntr-un spital. Am
invadat nişte spitale care nu erau deloc pregătite să formeze medici şi
care nici nu aveau chef s-o facă. Rotam cīte 20-30 pe-o secţie şi eram
priviţi ca nişte studenţi care-şi continuau īntr-un mod bizar studenţia pe
banii statului. Eram plătiţi foarte prost, ne īnvīrteam prin spitale de la
8 la 11 şi īncercam să ne lipim de cīte un specialist ca să īnvăţăm totuşi
ceva. Īn anul trei de stagiatură ne-am putut da secundariatul, unii l-am
luat şi cīnd ne pregăteam să plecăm īn sfīrşit la specializare ni s-a spus
dintr-o dată că trebuie să plecăm un an la ţară. Am plecat acolo mai
speriaţi şi mai dezorientaţi ca oricīnd şi după trei luni de viaţă īn
mijlocul naturii ni s-a spus că s-a contramandat totul şi vom pleca acum īn
centre universitare ca să ne īncepem rezidenţa. Cineva acolo sus nu se
putea hotărī ce să facă şi cum să mai manipuleze doctorii şi medicina. Am
nimerit īn spitalul universitar Giuleşti unde profesorul Panait Sīrbu şi
colaboratorii lui de-acolo aveau o faimă deosebită. Le păstrez şi acum un
loc special īn memorie. Profesorul Sīrbu a murit după un an şi lururile
s-au stricat şi-acolo.
Nu pot să
nu compar rezidenţa din Romănia cu ceea din America. După ce am fost
specialist şi am practicat īn Braşov timp de şase ani, a trebuit să fac din
nou patru ani de rezidenţă īn New York. Trebuie să recunosc că trebuia să
fiu reeducat din multe puncte de vedere. Īn Bucureşti după 2 ani de
rezidenţă făcusem ca mīna īntīi doar 2-3 cezariene şi tot atītea operaţi
ginecologice. A trebuit să plec la Braşov ca să pot avea acces la sala de
operaţii. Mulţi terminau rezidenţa fără a fi adevăraţi specialişti. Īn
America un rezident face 100 de cezariene pe an şi dacă nu e īn stare să
fie pe picioarele lui repede, nu e promovat. Īn spitalele din Romania cel
mai important era să fim dimineaţa la raportul de gardă asfixiaţi de
proproiul nostru fum de ţiagară după care semnam condica şi puteam pleca.
Dacă nu veneam o zi nu observa nimeni. Īn America rezidenţii trăiesc mai
mult īn spitale şi muncesc īntre 80 şi 120 de ore pe săptămīnă.
Specialiştii cu care lucrează sunt plătiţi ca să-i īnveţe şi o fac.
Sistemul este fireşte cu totul diferit ca atare oamenii s-au format īn timp
altfel. Īn Romānia meseria nu se īnvăţa, ci se fura. Puţini erau aceia
care erau dispuşi să te īnveţe. Parcă nu voiau să-ţi transmită un meştesug
pe care nici ei nu-l stăpīneau cum trebuie.
M-am
gīndit adeseori la cum se formau medicii specialişti īn Romania, mai ales
după dispariţia ultimilor dascăli adevăraţi, de modă veche. Exista acolo o
mare spaimă că cineva va veni şi-ţi va fura ciolanul. Ca peste tot īn
lume, era o mare goană după bani, īnsă atunci totul era gratis ceea
ce făcea ca relaţia cu pacienţii şi cea dintre doctori să fie un paradox şi
un suspans continuu. Foarte distructiv. Īn timp ce īn America pacienţii pot
să ne dea īn judecată pentru orice, īn Romania nu te trăgea nimeni la
răspundere pentru nimic atīta timp cīt nu luai mită. Nu ştiu cum stau
lucrurile acum, īnsă cel puţin presa e liberă şi pot afla din ziare, de
exemplu, că un medic romān a i-a tăiat īn bucăţi penisul unui pacient şi
īntr-un spital de nu ştiu unde au murit la naştere 5 nou născuţi īntr-o
săptămīnă.
Din
perioada cīnd am lucrat ca specialist īn Romănia am cele mai contradictorii
amintiri: de la cazuri foarte disperate salvate profesionist şi cu mult
suflet la cazuri simple, banale, care au ajuns din nepricepere şi mai ales
din nepăsare in situaţii dramatice. Nu vreau să mai amintesc despre
perioada de 20 de ani cīnd avorturile şi chiar contracepţia au fost
interzise şi cīnd mii de femei au murit sau au rămas mutilate īn condiţii
de neconceput astăzi. Unii ginecologi s-au comportat onorabil, uman, alţii
nu. Cīnd le povestim colegilor din America despre acele vremuri (īn care
femeile mureau din nimic iar testele de sarcină se făceau īn spital pe
nişte broscoi livraţi de un ţigan care-i prindea la baltă) se uită foarte
ciudat la noi ca şi cum am fi venit dintr-o altă lume, dintr-un alt timp.
Astăzi
vin īn America sute de doctori romāni tineri. Au avantajul că şi-au putut
programa pasul acesta īn avans. Īşi dau testele de echivalare īn Europa şi
unii care au scoruri foarte mari īşi obţin interviuri prin telefon sau
internet. Nu mai sunt forţaţi să devină nişte aventurieri care-şi iau lumea
īn cap. De ce pleacă totuşi? Acum se poate cīştiga bine şi acolo. Anul
trecut am īntīlnit la un congres mondial de ginecologie īn Santiago de
Chile 30 de medici romāni. Dar cīţi īşi pot permite asta?! Am īnţeles că
pentru noua generaţie multe porţi rămīn īnchise iar formarea lor ca
specialişti e la fel de problematică. Din păcate n-am auzit īncă nici un
doctor specialist, format aici, să vrea să se īntoarcă. Cu excepţia unuia
care după ce s-a īntors cu un masterat īn health care management făcut īn
cea mai bună universitate americană a fost luat peste picior chiar la
ministerul sănătăţii, instituţie care se presupunea că va avea nevoie de
el. Cīştigase o mare bursă oferită de americani, era plin de entuziasm,
īnsă la īntoarcere i s-a spus că nu trebuie să vină nimeni din America ca
să-i īnveţe pe ei ce să facă. Plus că le-a arătat o diplomă de onoare
semnată de Clinton care oricum n-o să mai fie preşedinte īn cīţiva ani.
Fusese īntr-un lot internaţional, cu medici din 12 ţări īn curs de
dezvoltare şi fusese singurul care a rămas nefolosit de guvernul ţării
lui. S-a īntīmplat īn 1994 şi sper că lucrurile s-au mai schimbat de
atunci.
